Un nene scrie intr-o prezentare personala ca debate-ul “l-a invatat pe langa retorica si tehnica de argumentare-contra-argumentare”. Oamenii care habar nu au ce este retorica il cred pe acest nene un personaj competent, credibil in profesia pe care o exercita. Eu… doar ma amuz.
An idea on how to test expertise credibility
I do not have the means nor the time to test this idea. I came up with it last night, while watching a documentary on the way our brain reacts to the clothes of a news reporter asking us strange questions. I was talking to a colleague about this documentary and the idea of credibility and it struck me that we can influence the patient’s family decisions not only through the way we say things (this is something we already know), but also by the way doctors present themselves during medical consultation. For example, if the doctor wears his usual clothes he is more credible than those situations he presents in suit with no evident relation to his job. This is very important for all moral counselors working in hospitals and should be studied by those aiming at becoming professional moral counselors. Similar to Ethics Counselors/Ethics & Compliance Officers.
Now, let’s move to scientific expertise in general and scientific publications. My idea is to test credibility by looking at the size, color and layout of scientific publications. Are books more credible, more “readable” because they have the size, color combinations and the script usually associated with textbooks or specialized books? Are those authors considered “experts” because of the way their publications look like — for example, they look like “academic writing”? In other words, are marketing strategies affecting our acceptance of scientific publications? Do we end up considering some people as experts because we accept their publications as ‘credible’ or ‘scientific’?
Let’s take a quick look at some examples:
1.
2.
3. From Romanian editorial market.
Secretul bancar si ancheta din Parlamentul Romaniei
Inevitabil, chiar si fara televizor acasa, tot ajungi sa afli de existenta comisiei din Parlamentul Romaniei care investigheaza modul in care fiica cea mare a presedintelui Romaniei a obtinut un credit bancar de la CEC Bank. Azi a venit randul directorului acestei institutii bancare sa raspunda invitatiei membrilor comisiei parlamentare de a raspunde la unele intrebari. Iar acesta a incercat sa faca acest lucru cu respectarea “secretului bancar”.
Pentru multi indivizi si individe care traiesc prin studiourile televiziunilor din Romania, secretul bancar este “o ilegalitate” si “un atac la adresa interesului public”. Mai mult, unii, manati de crasa incultura pe care o afiseaza prin fata camerelor de filmat dar si prin fotoliile de ministru prin care trec sau au trecut, vremelnic, sustin schimbarea conducerii CEC Bank pe motiv ca “nu vrea sa raspunda intrebarilor membrilor comisiei parlamentare”.
Secretul bancar nu este un eufemism pentru piulita fluture, ci un instrument care asigura securitatea clientilor si, in unele cazuri, multe chiar, libera competitie pe piata. Cum ar fi ca un jucator pe bursa sa stie ca o companie listata nu a obtinut un credit bancar?! Secretul bancar este esential pentru acest domeniu si o banca nu poate renunta asa usor la el. Nu de alta, dar daca directorul unei banci ar fi ceva mai lax cu secretul bancar, de a doua zi marii clienti ai institutiei respective s-ar muta la competitori.
Probabil ca toti acesti indizi si individe care contesta dreptul lui Radu Ghetea de a invoca secretul bancar nu vor accepta cele scrise mai sus pentru ca nu exista nici o referinta la o lege. Ca atare, le ofer si cadrul juridic care ii permite directorului CEC Bank sa le zica pas domnilor din comisia parlamentare. Secretul bancar este prevazut prin:
• Legea 58/1998, articolele 35 si 36:
Art. 35. – Banca va păstra confidenţialitatea tuturor tranzacţiilor şi serviciilor pe care le oferă, inclusiv cu privire la identitatea titularilor conturilor.
Art. 36. – Personalul unei bănci, supus prevederilor prezentei legi, nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client al acesteia.
Prevederile de mai sus se aplică şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte ori alte documente ale băncii. (Sursa)
• O.U.G. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, art. 111:
(1) Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor – solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
(2) În înţelesul prezentului capitol se consideră client al unei instituţii de credit, orice persoană cu care, în desfăşurarea activităţilor prevăzute la art. 18 şi la art. 20, instituţia de credit a negociat o tranzacţie, chiar dacă respectiva tranzacţie nu s-a finalizat şi orice persoană care beneficiază de serviciile unei instituţii de credit, inclusiv persoanele care au beneficiat în trecut de serviciile unei instituţii de credit. (Sursa)
(A se observa ca nu am facut nici o referire nesimtita la directivele UE, normele BNR ori ale Bancii Centrale, sau, standardele profesionale din domeniul bancar – vezi Codul de etica bancara al Asociatiei Romane a Bancilor, de exemplu.)
Aceasta incultura este sustinuta, in opinia mea, si de jurnalisti, care, in cautare de scandaluri, invita in emisiunile lor doar parelologi si arareori specialisti din domeniul bancar. Probabil ca si acestor jurnalisti si producatori de emisiuni trebuie sa le reamintim ca Madalin Voicu, sictir’ ialomitianu si Madame Tatoiu, ca sa ne referim doar la figurile emblematice ale tagmei parelologilor, nu au nici o competenta in zona bancara ori juridica.
Doua intrebari despre expertiza etica
Ma macina o intrebare de ceva zile. Vad zilnic oameni care scriu sau vorbesc cu oarecare autoritate asumata despre teme dintre cele mai variate, de la “human enhancement” la codurile de etica, de la deciziile medicale mediate de un proxy pana la “responsabilitatea sociala” a unei companii fata de animalele pe care le foloseste pentru a testa produse destinate oamenilor. Cu totii vorbesc despre subiectele respective dar fie sunt specialisti in etica fara pregatire in domeniul tehnic la care fac trimitere (e.g., domeniul biomedical), fie sunt specialisti in domeniul tehnic respectiv fara nici un fel de baza in zona eticii. In cazul acesta, ma intreb ce mai este expertiza etica. Inteleg ca la noi este obisnuinta aceasta de a vorbi despre orice, de la cum functioneaza creierul uman pana la un meci de fotbal, dar cum ar trebui sa stea lucrurile?
O alta intrebare este ce anume omologheaza expertiza etica? Faptul ca ai terminat un master in etica aplicata nu inseamna decat ca ai niste cunostinte de baza. Dar cine poate oferi un punct de vedere competent pe probleme de etica? Au tot aparut “eticieni” si “specialisti in etica”, iar lucrurile par a se complica destul de mult. E vorba de o omologare a competentei la nivel de comunitate, prin jocuri sociale de omologare, sau institutionala, prin procese formale de verificare a diplomelor si publicatiilor? Avem nevoie de raspunsuri, chiar si aproximative, la aceste intrebari, daca ne dorim ca acea Comisie Nationala de Bioetica sa fie functionala, daca ne dorim ca membrii comisiilor si comitetelor de etica sa nu bata campii aiurea cand este nevoie de o decizie, daca ne dorim ca problemele cu adevarat importante pentru societatea romaneasca sa aiba la dispozitie un compas moral.
Am si alte intrebari in ceea ce priveste expertiza etica, dar haideti sa luam lucrurile pas cu pas.
Dear West, come and save us!
Am primit astazi pe Facebook acelasi mesaj de 6 ori, de la 6 persoane diferite. De fiecare data eram invitat sa semnez o petitie in limba engleza prin care cineva, mai multi cel mai probail, cere, cer, ca omenirea, partea aia mai civilizata, sa sara in ajutorul romanilor de la Pungesti abuzati de serviciile de ordine in favoarea unui proiect american de extragere a gazelor de sist.
Desi empatizez cu ideea unui strigat de ajutor ori de cate ori ne aflam intr-o situatie neplacuta, nu cred ca daca cerem ajutor international va veni cineva sa bata la funduletul gol Guvernul Romaniei. Dimpotriva, cred ca aveam nevoie de multa creativitate pentru a face ceva din interior, cu resursele existente, cu forte proprii.
John Stuart Mill spunea ca un popor care nu este capabil sa-si ceara si sa-si obtina eliberarea de un dictator sau de un sistem politic nu trebuie sa primeasca ajutor din exterior. Sunt de acord cu el ca atunci cand nivelul de maturitate politica, sociala, economica nu-ti permit sa iei decizii in mod autonom nu poti fi ajutat doar pentru ca “neajutorat”. Trebuie sa te misti, sa protestezi, sa iei decizii si sa actionezi.
Nu vad ca oamenii sa blocheze in vreun fel activitatea Chevron in Romania prin alte mijloace decat prin blocarea drumurilor. Nu vad ca primarii sa gandeasca dincolo de deciziile consiliilor locale ori de dormit in niste carute cu coviltir. Cum nu vad nici ong-istii nostri sa faca alte lucruri dincolo de … protestele in strada. Nu ma intrebati ce as vrea sa vad caci as spune doar “creativitate”.
Este posibil ca lobby-ul sa fie facut intr-un mod etic? Raspunsul OECD
Pentru opinia publica, bombardata cu stiri si reportaje despre reprezentarea intr-un mod ilegal si/sau imoral a intereselor unei entitati sau unui grup, intrebarea din titlul acestei postari contine un oximoron: lobby-ul este perceput drept o activitate neetica, care nu-si gaseste locul printre practicile corecte de interactiune cu decidentii din institutiile publice si din parlament. Nu degeaba sectorul non-guvernamental a dorit sa se dezica de aceasta conotatie negativa a termenului “lobby” prin introducerea unui termen nou, si anume cel de “advocacy”.
De partea cealalta, specialistii din sfera lobby-ului si advocacy-ul, daca ar fi sa acceptam ca sunt doua activitati distincte de reprezentare a intereselor, incearca din rasputeri sa spele imaginea domeniului prin profesionalizare, prin introducerea unor mecanisme de control la nivel de profesie si, nu in ultimul rand, prin introducerea unor standarde etice. In Romania, procesul de profesionalizare a fost asumat de Academia de Advocacy, care a derulat cu ajutorul fondurilor din Programul Sectorial Operational pentru Dezvoltarea Resurselor Umane un program de formare amplu si a introdus un standard ocupational. Chiar daca eu personal nu sunt de acord cu ceea ce se spune in manualul colegilor de la Academia de Advocacy, merita sa fie felicitati pentru eforturile depuse in ultimii 3 ani de zile. Pe concepte, pe mecanisme, pe instrumente, dezbaterea poate continua si trebuie sa continue pentru ca acesta este singurul mod prin care putem progresa; insa, in ceea ce priveste faptele, actiunile lor, proiectul derulat, nu ne ramane decat sa le apreciem la adevarata lor valoare.
In paralel cu acest fenomen de profesionalizare determinat intr-o buna masura, daca nu in totalitate, de Academia de Advocacy, exista in Romania si un fenomen de auto-reglementare. Asociatia Registrul Român de Lobby a dezvoltat un instrument similar Registrului de Transparenta de la Comisia Europeana, incercand sa determine specialistii independenti in lobby si advocacy, precum si firmele din acest domeniu sa declare in mod public prin intermediul unui portal dedicat atat interesele lor, cat si activitatea derulata. Iar pentru a se asigura ca acest Registru de Transparenta al Activitatilor de Lobby si Advocacy este un mecanism care functioneaza in interesul breslei, a instituit si o Comisie de Supraveghere bipartita, formata din 4 reprezentanti alesi din randul membrilor asociatiei si 3 din sectorul non-guvernamental. Eu sunt unul dintre cei 3, alaturi de Cristi Ghinea de la CRPE si Simona Constantinescu de la FDSC, si pot spune ca eforturile noastre de a transforma acest mecanism de control si de transparenta intr-unul eficace sunt cat se poate de serioase si consecvente. De exemplu, Comisia de Supraveghere a reusit sa adopte intr-un timp relativ scurt o noua varianta a Regulamentului de Functionare a Registrului si a Codului de etica pentru membrii Asociatiei si cei inscrisi pe platforma online. Comisia de Supraveghere are intalniri regulate si inca se afla la faza de constructie institutionala. Urmatorul pas va fi acela de a consolida reputatia, adica increderea in capacitatile sale de a fi un compas moral pentru profesionistii din domeniu.
Totusi, sectorul non-guvernamental din Romania nu este atat de polarizat in ceea ce priveste activitatea de lobby. Exista mai multe organizatii care anatemizeaza aceasta activitate si se ascund in spatele termenului de “advocacy” ca sa para ca ei sunt mai cu mot. Reprezentantul uneia dintre organizatiile la care ma refer nici macar nu stie ca organizatia-mama a renuntat la pozitia radicala impotriva lobby-ului de circa 2 ani de zile. Dimpotriva, respectivul sustine public ca lobby-ul nu este nimic altceva decat trafic de influenta. Din nefericire, astfel de atitudini refractare la reflectie rationala nu fac altceva decat sa suspende orice dialog cu privire la eliminarea comportamentelor imorale din cadrul unui fenomen a carui existenta nu poate fi negata.
Dar haideti sa lasam deoparte ce se intampla la noi si sa vedem ce raspuns ofera Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD). Aceasta institutie internationala nu s-a cramponat de nenumarate exemple negative din diferite tari si a formulat o serie de 10 Principii de Transparenta si Integritate in Lobby. Le redau integral aici pentru cei interesati:
I. Building an effective and fair framework for openness and access
1. Countries should provide a level playing field by granting all stakeholders fair and equitable access to the development and implementation of public policies.
2. Rules and guidelines on lobbying should address the governance concerns related to lobbying practices, and respect the socio-political and administrative contexts.
3. Rules and guidelines on lobbying should be consistent with the wider policy and regulatory frameworks.
4. Countries should clearly define the terms ‘lobbying’ and ‘lobbyist’ when they consider or develop rules and guidelines on lobbying.
II. Enhancing transparency
5. Countries should provide an adequate degree of transparency to ensure that public officials, citizens and businesses can obtain sufficient information on lobbying activities.
6. Countries should enable stakeholders – including civil society organisations, businesses, the media and the general public – to scrutinise lobbying activities.
III. Fostering a culture of integrity7. Countries should foster a culture of integrity in public organisations and decision making by providing clear rules and guidelines of conduct for public officials.
8. Lobbyists should comply with standards of professionalism and transparency; they share responsibility for fostering a culture of transparency and integrity in lobbying.
IV. Mechanisms for effective implementation, compliance and review
9. Countries should involve key actors in implementing a coherent spectrum of strategies and practices to achieve compliance.
10. Countries should review the functioning of their rules and guidelines related to lobbying on a periodic basis and make necessary adjustments in light of experience.
Poate nu ar strica daca in loc de a tot face proiecte legislative de reglementare a profesiei sau activitatii de lobby, ne-am concentra pe transpunerea celor 10 principii. Nu de o lege avem nevoie, ci de un cadru, unde o lege, daca se cade de acord asupra existentei si formei sale, este doar un element, irelevant luat de unul singur. Cadrul inseamna sa ai activitati clare de transparentizare a activitatilor de lobby, de crestere a nivelului de integritate prin metode de genul stick & carrot, de participare la deciziile publice, de coalizare s.a.m.d.
Ceea ce este interesant e faptul ca anumite principii din cele 10 se regasesc deja prin anumite legi din Romania. De exemplu, principiul 1 este transpus prin legea transparentei decizionale, tocmai modificata. Principiul 9, poate fi regasit, de exemplu, in Strategia Nationala Anticoruptie. Dar exista si principii la care mai avem mult de lucrat, asa cum este cazul cu principiul 7, cel privitor la integritatea in organizatiile publice. Strict pe zona aceasta avem un deficit major de competenta, iar asta se vede de exemplu in propunerea de modificare a Legii 7/2004, care, in noua forma, arunca in aer cu totul orice intentie buna cu privire la prevenirea faptelor imorale si ilegale din sectorul public.
Cat priveste principiul 10, Romania a avut deja experienta a 8 propuneri legislative esuate in Parlament. Poate e cazul unei schimbari de optica, de viziune. Poate e cazul sa ne asumam responsabilitatea de a fi profesionisti si integri in tot ceea ce facem, acceptand ca raspunsul OECD, luat in ansamblul lui si nu doar in partile care ne plac sau ne convin, ar putea sa functioneze mult mai bine.
Un mod creativ de a constientiza victimele ca sunt supuse violentei domestice
Despre violenta domestica se tot vorbeste in spatiul public. Sunt multi altii care stiu mult mai multe decat mine pe acest subiect. De exemplu, buna mea prietena Cristina Horia de la Fundatia Sensiblu. Eu sunt doar un observator, de pe margine, care nu-si permite luxul de a tacea, de a nu dezaproba astfel de comportamente. Ca atare, am o sensibilitate aparte fata de subiect, dar nu una neaparat angajanta.
Trupa Taxi, insa, vad ca merge mult mai departe. Dan Teodorescu a luat initiativa de a reflecta violenta domestica intr-un cantec si de a sustine o cauza: constientizarea victimelor ca sunt victime ale violentei domestice. Si i-a iesit de minune.
As vrea sa vad si alte solutii creative pe aceasta zona. Si poate mai ales in dezvoltarea unor intreprinderi sociale care sa genereze locuri de munca pentru victimele care aleg sa nu mai fie victime, care aleg sa iasa de sub puterea agresorului/agresoarei.
Roxana Colisniuc (ING Bank) va raspunde intrebarilor studentilor mei de la SNSPA
Cursul de “Etica in comunicare” pe care il tin impreuna cu Irina Stanciugelu, sau, invers, Irina impreuna cu mine, la SNSPA, Facultatea de Comunicare si Relatii Publice, va avea un invitat special in data de 4 decembrie 2013. Roxana Colisniuc, CSR Officer in cadrul ING Bank, le va vorbi studentilor nostri despre viziunea companiei pe care o reprezinta in materie de responsabilitate sociala.
Pe Roxana o stiu de pe vremea cand lucra la responsabilitatesociala.ro, iar tot parcursul ei profesional s-a desfasurat in zona responsabilitatii sociale: de la jobul la Fundatia Dinu Patriciu, unde am avut ocazia sa particip in cadrul proiectului ei extraordinar “Gala Premiilor in educatie”, pana la pozitia actuala de CSR Officer. Pana de curand a facut parte din echipa Monei Nicolici de la OMV Petrom, echipa care se ocupa de Tara lui Andrei dar si alte proiecte.
Chiar daca adesea responsabilitatea sociala este mai degraba o chestiune de perceptie, este important sa ne supunem perceptiile si ideile unor teste critice. Iar cum responsabilitatea sociala are legatura cu domeniul actiunii si nu cu cel al teoriilor, Roxana vine sa ne ofere viziunea practicianului din acest domeniu.
Brandul de tara si pedalarea in gol
Vad ca Antena3 se afla din nou in cautarea brandului de tara. Vrea sa ocupe o zi de emisie cu aceasta tema. Probabil ca mai este un Ghita, un Dorel sau Ion prin varf de munte care nu s-au lamurit ce pierdere de timp este o discutie despre brandul de tara in contextul in care tara, asta cat mai este, se confrunta cu probleme majore.
Tema, in opinia mea, nu reprezinta decat o pedalare in gol. S-a tot vorbit despre ea si de fiecare data fara rezultate pentru ca nici nu pot exista rezultate. Brandul de tara este o iluzie buna de vandut unor guvernanti prosti, dar nu si un instrument care sa genereze valoare pentru o tara. Brandurile sectoriale, cum este brandul pentru turism sau cel pentru industrie, sunt cele care intr-adevar au forta sa starneasca o atentie oarecare din partea cuiva. Unui brand de tara nu-i poti atasa un obiectiv clar, insa in cazul brandurilor sectoriale poti sa faci acest lucru. De exemplu, in cazul brandului pentru zona de turism, obiectivul este reprezentat de cresterea numarul de turisti straini si romani gazduiti in unitatile de cazare din Romania pe parcursul unui sezon. Poti avea un brand pentru turismul de business, daca intr-adevar ai avea locuri de acest gen, cum e cazul cu Dubai sau Londra care isi promoveaza serviciile asociate organizarii de evenimente business. Sau poti sa ai un brand sectorial care sa se adreseze sectorului de business si al carui obiectiv sa fie cresterea numarului de firme infiintate de investitori straini in parcuri industriale din Romania intr-un an de zile. Asa procedeaza Serbia si China.
Brandul de tara este o nastrusnicie despre care s-au scris carti in Romania iar unii au devenit profesori universitari cu acele volume. Este o nastrusnicie atat de mare incat a ajuns sa dea nastere unor monstri prin anumite guverne. De exemplu, Udrea a tinut mortis sa fie autoarea morala a unui “brand de tara” in care tot ce conta era o sigla, niste materiale promotionale si cateva spot-uri video. Saracuta de ea nu stia ca a platit pentru un brand de turism. Dar multi au tinut mortis sa spuna ca e un brand de tara. Anterior se concepuse un brand de tara cu Dracula, dar si acela era tot un brand sectorial.
Ceea ce avem nevoie astazi nu este o noua reclama frumoasa, un nou ambalaj, mai frumos, ci o modernizare rapida a Romaniei. Dar nu o modernizare impotriva cetateanului, impotriva naturii ori impotriva mediului economic. Insa Antena 3 se ocupa mai degraba cu pedalatul in gol decat cu lucrurile reale
Un top al primelor 100 universitati din Europa
Circula pe Internet un top al primelor 100 universitati din Europa. Desi ne-am astepta sa gasim macar o universitate din Romania, topul ne lasa cu ochii in soare. Universitati din Marea Britanie, Austria, Ungaria, Elvetia, Italia, Franta, Germania si alte tari din Uniunea Europeana populeaza respectiva lista, dar nici urma de una cu iz mioritic.
Evident, se vor gasi voci care sa critice faptul ca nu cunoastem metodologia dupa care a fost alcatuita lista si, ca atare, avem motive serioase sa ne indoim de ea. Si au dreptate sa conteste faptul ca lista respectiva pare mai degraba una “nestiintifica” decat un “top serior”, asa cum este “Top 500” (aka Topul Shanghai al universitatilor). Insa daca vom compara cele doua liste, vom observa ca exista corespondente care atesta valoarea universitatilor din lista celor 100 de universitati din Europa. Asadar, oricat de “nestiintifica” ar fi lista respectiva, ea se dovedeste a fi cel putin partial adevarata.
Daca, dimpotriva, suntem ceva mai radicali, atunci lista celor 100 de universitati, chiar si de ar fi o lista a celor mai populare universitati din Europa, ea tot ar avea o valoare speciala. Si anume ea ne spune ca nici o universitate din Romania nu-si gaseste recunoasterea la nivelul Uniunii Europene.
Sa ne intelegem: astfel de liste, mai mult sau mai putin stiintific alcatuite, sunt adesea utilizate de cei care doresc sa se inscrie la universitati din strainatate pentru a lua o decizie. Dincolo de cei 5%, 10% din populatia candidatilor potentiali care isi selecteaza universitatea pentru ca stiu ca este cea mai buna in domeniul lor predilect, exista o buna parte de viitori studenti care isi aleg institutia unde doresc sa invete pe viitor in functie de notorietatea sau popularitatea ei. Tot la fel de bine exista si o buna parte din “studentimea studioasa” — expresia nu-mi apartine, ci a fost imprumutata de la Gusti (sic!) — care isi alege universitatea la care sa mearga cu bursa Erasmus tot in functie de popularitatea viitoarei institutii gazda. Prin urmare, astfel de liste nu sunt nici inutile, nici de nebagat in seama.
Pe de alta parte, ele nu sunt suficiente pentru a blama sistemul universitar romanesc. Adesea, la baza unor astfel de cotari a universitatilor stau criterii care privesc rezultatele cercetarilor intreprinse in cadrul institutiilor si mai putin numarul de absolventi care si-au gasit un loc de munca, nivelul de pregatire al marii mase de studenti ori performantele unora la concursuri si conferinte internationale si nationale. Deci, mai usor cu pianul pe scari caci se rup corzile.
Cu toate acestea, avem 3 mari dificultati in ceea ce priveste patrunderea universitatilor romanesti in astfel de topuri: (1) internationalizarea, un proces dificil, costisitor, prevazut prin strategii nationale, dar uitat sau desconsiderat la nivel institutional si individual; (2) nivelul calitatii actului educational, adica modul cum se preda (e.g., stilul de sec. XIX cu creta si tabla neagra/verde) si modul cum se invata (e.g., absenta modulelor educationale de tip blended learning integrate in curriculum etc.); si (3) nivelul scazut de dotare si accesorizare al universitatilor romanesti, de la bancile clasice din amfiteatre la prezenta video-proiectoarelor in salile de curs si seminar, de la bibliotecile virtuale pana la interfetele online de accesare a situatiei studentilor (e.g., A.D.M.A.). Acestea sunt doar prioritatile majore in raport cu subiectul acestui comentariu, nu o trecere in revista a tuturor dificultatilor majore cu care se confrunta universitatile din Romania (e.g., nivelul scazut de salarizare a cercetatorilor si sincopele in finantarea institutiilor de cercetare, numarul prea mare de studenti in raport cu numarul de cadre didactice disponibile etc.). Ar fi de reflectat ce facem mai departe, dar ma tem ca o astfel de reflectie nu ar fi decat o pedalare in gol atata vreme cat Ministerul Educatiei si universitatile din Romania nu si-au definit inca strategii pe termen mediu si lung, sunt prea politizate pentru a se ocupa de propria lor menire ori sunt preocupate mai degraba de cifra de scolarizare in loc sa se concentreze pe diversificarea surselor de venit.