Despre averile și interesele magistraților

Citesc pe site-ul Radio Europa Liberă, Secția pentru România, că există un proiect al unor oameni din Consiliul Suprem al Magistraturii, cu concursul Ministerului Justiției și al unui parlamentar, prin care se urmărește modificarea legii Agenției Naționale de Integritate astfel încât averile și interesele familiilor judecătorilor să nu mai fie publice. Pe de altă parte, s-ar crea și niște limite de 3 ani în verificarea declarațiilor de avere și de interese de către inspectorii ANI.

Modificările intenționate de cei doi inițiatori din CSM sunt mult mai multe, iar unele dintre ele sunt extrem de perfid formulate. Cum ar fi aceasta:

„Se asigură afişarea şi menţinerea declaraţiilor de avere şi ale declaraţiilor de interese, pe pagina de internet a instituţiei, dacă aceasta există, sau la avizierul propriu, în termen de cel mult 30 de zile de la primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt situate, adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal şi a semnăturii declarantului, precum şi a datelor de identificare şi a veniturilor altor persoane fizice decât declarantul”

Nu stau să explic aici și acum de ce un astfel de proiect este profund imoral. Mai ales că inițiatoarele vor fi si beneficiare ale legii. Dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ne aflăm în fața unui nou asalt asupra instituțiilor care se luptă să diminueze fenomenul corupției în România. De data asta, pornit chiar din sânul CSM.

Proiecte de acest fel s-au mai încercat și în trecut. Cel puțin unul nu s-a ridicat de la nivelul de idee pe hârtie. Interesul celor care vor să-și ascundă averile prin intermediul rudelor este foarte mare și nu vor conteni să încerce. Dar oare politica privind integritatea/corupția nu ar trebui să fie făcută în Parlamentul României și adoptată cu o largă majoritate? Altfel riscăm să o schimbăm ori de câte ori nu îi convine unui ciordache, livache sau savonache, aruncând în aer statul de drept și chiar liantul societății, și anume încrederea. Oare nu tocmai despre această constanță a fost vorba la referendumul inițiat de Klaus Iohannis în acest an?

Dacă tot vrem să discutăm despre o modificare a legii ANI, de ce nu vorbim despre o îmbunătățire a ei. De exemplu, prin introducerea unei obligații clar formulată de a nominaliza persoanele fizice (nu numai cu „persoană fizică” precum în ultima declarație a Rovanei Plumb depusă pe 19 septembrie 2019) de la care s-au luat împrumuturi sau către care s-au acordat împrumuturi. Sau de ce să nu vorbim despre o întărire a ANI prin mărirea numărului de inspectori și prin investiții suplimentare în platforma cu declarații de avere și interese astfel încât să fie capabilă să ofere inspectorilor cât mai multe încrucișări de date deja existente sau și din alte platforme (achiziții publice, ANAF etc.).

Ceea ce trebuie să înțeleagă și magistrații, în mod special judecătoarele care au inițiat acest proiect de modificare a legii ANI, și politicienii este faptul că declararea averilor și intereselor reprezintă în primul rând o chestiune de integritate în sensul de responsabilitate morală. Cei aflați în funcții publice sau de demnitate publică au obligația de a fi transparenți în ceea ce privește averea deținută în nume propriu sau la comun ori divizată cu soțul/soția, copiii sau partenerul de viață (da, chiar și atunci când nu există un statut de tipul căsătoriei) precum și în ceea ce privește interesele lor. Nu e vorba de a pleca de la prezumția de vinovăție, acuzând pe cineva din start de corupție, ci, dimpotrivă, de a transpune responsabilitatea morală de a fi transparenți din vorbe în fapte.

Pe de altă parte, istoria ultimilor 10 ani ne-a demonstrat că aceste declarații de avere și interese sunt extrem de importante atunci când vine vorba de a identifica comportamentele lipsite de integritate. Și mă feresc acum să folosesc cuvântul „corupție”. O justiție nu poate fi independentă atâta vreme cât cei care o înfăptuiesc își ascund averile, căci, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care ascund ceva, ei sunt vulnerabili în fața celor care ar fi interesați să exploateze orice breșă pentru a obține verdicte favorabile.

Până acum câțiva ani, România putea fi dată drept exemplu de bună practică în materie de combaterea corupției. Cel puțin pentru multitudinea de eforturi pe care le făceau diverse instituții, în ciuda multor piedici și dificultăți, de a preveni, identifica, investiga și sancționa cazurile de corupție. Din 2017 încoace, nu mai poți să mergi la o conferință internațională și să invoci România drept exemplu de bună practică fiindcă devii instantaneu ipocrit și te faci de râs. Chiar de curând cineva îmi atrăgea atenția că nominalizarea unei anumite judecătoare pentru poziția de ministru al Justiției, după un joc de glezne al CSM-ului cu demisia duduii respective, este tot o dovadă că ceva a putrezit rău de tot în Danemarca. Imaginați-vă acum această inițiativă a două judecătoare din CSM alături de alte modificări legislative (în special pe cele privind abuzul în serviciu) care au slăbit cadrul legal îndreptat împotriva corupției. Cum vi se pare?! Nu devine mai sumbru acest tablou?!

Ce a înțeles (sau nu) Felix Bănilă

Nu știu dacă Felix Bănilă a citit ce am scris pe blog ieri, ceea ce e puțin probabil, dar din comunicatul pe care l-a dat astăzi am impresia că cineva l-a sfătuit de bine. Sunt acolo niște nuanțe care schimbă puțin registrul față de prima lui ieșire publică după ce Președintele României i-a cerut demisia. Chiar și cu această nuanțare, procurorul-șef demisionar nu își schimbă atitudinea, părând că vrea să ne urecheze pentru că ne-am propunțat asupra activității sale, acuzându-l de un eșec managerial deși nu aveam competența de a îi *ievalua* mandatul.

Înțeleg nervozitatea lui, care iese dintre rândurile comunicatului precum uleiul la suprafața unei bălți, însă comunicarea instituțională trebuie să fie ceva mai puțin umorală. Așa cum am spus și cu ocazia „plecării acasă” a Laurei Codruța Kovesi, o instituție publică nu trebuie și nu stă într-un om, fie el și procuror-șef. Felix Bănilă nu a înțeles acest lucru și, în paragraful final, își exprimă speranța că „gestul său să rămână unul izolat, lipsit de relevanța pe care mulți, nu numai din sistemul judiciar, o pot intui și să nu deschidă calea unor demisii/demiteri ori revocări arbitrare, cu grave și iremediabile consecințe asupra independenței justiției, în general și a procurorilor, în mod special” (Sursa: Digi24)

Tot din „materialul clientului” reiese că Felix Bănilă crede despre sine că este o victimă. De exemplu, el se portretizează drept „ținta predilectă și lipsită de apărare a celor care au obligația de rezervă ori a unor persoane neavizate domeniului sau/și lipsite de cultura juridică necesară.” Nu știu cum ar fi el lipsit de apărare de vreme ce are dreptul la fel ca orice alt procuror-șef să iasă cu comunicate de presă sau să ceară CSM-ului să-i apare onoarea atunci când atacurile trec în zona derizoriului.

Se poate vedea aceasta victimizare și în modul cum încearcă să ne convingă de faptul că are competența necesară de a fi procuror-șef la DIICOT în continuare și că a acționat corect din toate punctele de vedere până acum. Afirmă, la un moment dat, că „speța ”Caracal” nu depășește nivelul priceperii mele și al aptitudinii soluționării ei de către ai mei colegi”, ca și cum asta i s-ar fi pus în cârcă, nu eșecul managerial.

Am spus-o și cu alte ocazii: eșecul managerial poate fi cauzat de nepricepere (la nivel managerial și/sau profesional), de interese obscure care se manifestă printr-un sabotaj al unor activități punctuale, de corupție, de un context instituțional și/sau politic toxic și, uneori, de istoria personală a managerului. Adeseori se întâmplă ca mai mulți factori să se cumuleze și să conducă înspre o astfel de situație. Pentru a înțelege cauzele este nevoie de o analiză specială atât la nivel organizațional, cât și la nivel managerial, însă pentru a constata eșecul managerial nu este nevoie de *ievaluări* și studii speciale. Chiar și privind din afară, cazul „Caracal” abundă în exemple care ilustrează eșecul managerial: de la bâlbele în coordonarea și desfășurarea anchetei până la comunicarea instituțională defectuoasă cu publicul și cu aparținătorii victimelor. Nici nu știu cum să calific aducerea cu mandat a mamei uneia dintre victime pentru recoltarea de probe biologice ca nu cumva să nu se supere cineva pe mine. E ceva profund imoral în această chestiune încât mă întreb dacă i-a trecut cuiva prin cap să sesizeze CSM-ul.

Felix Bănilă și-a salvat cariera prin această demisie de onoare, dar cazul „Caracal” va merge mai departe și, în ciuda asumării responsabilității pentru eșecul managerial de către o persoană, cu nume și prenume, nu cred că la nivelul DIICOT va învăța cineva ceva din toată această tevatură. Ca și în cazul DNA, nimeni nu se va obosi să treacă experiențele negative cu procurori abuzivi sau corupți în zona învățării instituționale, în zona dezbaterilor interne pe probleme de etică profesională și organizațională. Așa că vă rog să-mi permiteți să fiu sceptic cu privire la ce se va întâmpla în continuare cu aceste „structuri”.

Cum să decredibilizezi o țară în cinci pași simpli

O știre de la RFI din această dimineață ne anunță că prim-ministrul României, Veorica-veațea-mea, ține morțiș să-l nominalizeze pe Dan Nica pentru un portofoliu în echipa Ursulei van den Leyen, deși el fusese refuzat anterior. Știrea menționa faptul că vor fi înaintate două propuneri: Dan Nica, prima opțiune, și Gabriela Ciot, ca rezervă. În alte știri disponibile online (aici și aici), se vorbește despre faptul că ieri, în timpul CEX-ului Partidului Social Democrat, tovărașa Veorica și cu Dan Nica au ieșit din ședință ca să vorbească (cu ajutorul/prin intermediul unui translator) cu însăși Ursula. Noua șefă a Comisiei Europene le-ar fi cerut să nominalizeze o femeie, fiind interesată să mențină echilibru de gen în cadrul Colegiului.

După dezastrul de la comisia JURI, în care Rovana Plumb a fost respinsă printr-un vot dur (12 împotrivă și doar 7 pentru), Guvernul României avea un singur lucru de făcut, și anume să vină cu numele unui om cu experiență în Afaceri europene și cu greutate prin prisma pozițiilor pe care le-a ocupat anterior. De preferat, femeie. Însă, așa cum ne-a obișnuit deja, tovărașa de la Palatul Victoria a ieșit la declarații acuzând direct instituțiile europene că umblă cu dubla măsură și că decizia de a o elimina pe Rovana a fost una exclusiv politică. Acesta a fost al doilea pas greșit, după nominalizarea unui om cu probleme serioase de integritate (vezi Dosarul Belina și declarația de avere), și anume antagonizarea celor cu care România are tot interesul să lucreze în perioada următoare.

Au fost voci de la Bruxelles care au comentat negativ pe marginea candidaturii Rovanei Plumb și care nu au acceptat bătaia de joc trimisă de la București. Aceleași voci s-au exprimat și ulterior, când au ținut să arate că nu vor accepta candidaturi la plesneală. Ai noștri au văzut aceste declarații drept o dovadă în plus că există un discurs duplicitar în rândul reprezentanților europeni. Candidații cu probleme ai marilor contributori europeni nu au fost tratați similar, primind un cec în alb din partea comisiei JURI.

În timpul ăsta, pe malul Dâmboviței, conducerea PSD-ului căuta modalități prin care să penetreze interesele comunitare cu personaje cel puțin dubioase. Dan Nica, cercetat în celebrul Dosar Microsoft, recunoscut la Parlamentul European drept un critic vehement al Uniunii Europene, a fost reintrodus pe lista de nominalizări și s-a încercat impunerea lui cu forța. Practic, România insista cu un candidat contrar așteptărilor. Introducerea Gabrielei Ciot pe lista scurtă, ca rezervă, nu schimbă cu nimic faptul că PSD-ul a făcut un al treilea pas greșit prin care întărește credința europenilor că România (nu numai cei care îi conduc destinul) nu este o țară de oameni serioși, profesioniști în angajamentele lor politice și de altă natură.

După unele comentarii făcute de oameni care o cunosc pe Gabriela Ciot, nici aceasta nu este material pentru Comisia Europeană. O avea ea două doctorate, dar se spune că nu este capabilă să vorbească liber, fără foi în față. În al doilea rând, este considerată o apropiată a lui Orlando-Chiparosu’ Teodorovici, care a și adus-o secretar de stat în 2018. Un al cunoscut menționa pe Facebook faptul că așa-zisa carieră academică a Doamnei Ciot a înflorit odată cu asocierea ei cu PSD (prin intermediul lui Vasile Pușcaș, pe care l-a secondat la Catedra de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai), deși studiile ei inițiale sunt în Științele Educației.

Lipsa asta de seriozitate s-a tot văzut din ianuarie 2017 și până astăzi. Cel mai bun exemplu este mult anunțata mutare a Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalem, subiect care nu s-a finalizat nici până astăzi. Sau mizeriile pe care coaliția de guvernare PSD-ALDE le-a făcut în materie de justiției și stat de drept, încălcând protocoalele diplomatice pentru a se sustrage de la obligațiile care ne revin în urma aderării la UE (*a se vedea discuția despre statutul recomandărilor din rapoartele MCV, ale Comisiei de la Veneția sau din cele ale GRECO (CoE)). Cine să ne mai bage în seamă la Bruxelles, Strasbourg sau în capitalele europene dacă noi punem în fruntea țării niște incompetenți care nu sunt capabili să vorbească corect gramatical în limba română, ce să mai zic de limbi străine sau specilizări pe domenii relevante?!

Un al pas înspre decredibilizarea României a fost făcut odată cu agresiva campanie de denigrare a Laurei Codruța Kovesi în cursa pentru fotoliul de procuror-șef european. Cu toții am înțeles că miza era foarte mare pentru mulți membri ai PSD, dar atacurile îndreptate împotriva unui cetățean român care candida pentru un post european a părut extrem de stranie pentru cei nefamiliarizați cu politichia dâmbovițeană. Era de neconceput pentru un francez cu care discutam la începutul acestui an ca un stat să își atace propriul cetățean în felul acesta (plătind articole prin ziarele de business din străinătate sau stârnind campanii de ură pe Facebook).

Al cincilea pas înspre desăvârșirea decredibilizării României ține mai degrabă de ceea ce fac membrii PSD zi de zi. Toate acele minciuni spuse cu o nonșalanță uimitoare, toate acele contorsionări ale adevărului și ale judecăți pentru a justifica cele mai aberante lucruri ori toate acele reacții publice față de cei care îi critică sunt tot atâtea dovezi ale faptului că PSD a devenit foarte toxic pentru cetățenii acestei țări și chiar pentru țară. Mă uitam cum Fifor minte cu nerușinare, acuzându-l pe Iohannis pentru uciderea unei fetițe de 11 ani din Dâmbovița. Problema PSD-istului era că Președintele nu l-a numit ministru de Interne pe el și, vezi Doamne, din cauza asta s-a întâmplat acea odioasă crimă. La fel se comportă acești ipochimeni și în Parlamentul European sau la Comisie. Oare avem memoria atât de scurtă încât să uităm nenumăratele solicitări de clarificări pe care Comisia le-a cerut pe diverse axe de finanțare cu fonduri europene?!

Din păcate, cei aproape trei ani care au trecut de când PSD și ALDE s-au instalat confortabil la conducerea țării sunt o totală irosire a timpului și oportunităților care au trecut prin fața României. Investitorii străini sunt reticenți în a veni aici, iar proiectele noi de greenfield pot fi numărate pe degete. Am revenit la o economie bazată pe consum, iar schimbările la nivel de politici publice au bulversat cu totul jucătorii din România. 2020 nu anunță vreo schimbare în bine, PSD-ul rămând în preferințele unei mari mase de cetățeni.

Amuzantul Felix, Felix Bănilă. Sau despre onoare

Ieri, în contextul unor eșecuri repetate ale DIICOT (și ale Poliției Române) de a proteja poate ce mai vulnerabilă categorie de cetățeni, copiii, și de a investiga niște crime sexuale odioase, președintele Klaus Iohannis a ieșit la declarații cerând în mod direct demisia procurorului-șef Felix Bănilă. Declarația sună astfel:

„În condiţiile în care oamenii au așteptarea legitimă de a fi apărați, este revoltător felul în care unele instituţii publice au reacţionat și în ceea ce privește crima de la Caracal, dar şi cumplitul caz de la Dâmboviţa. Ce s-a întâmplat în ultimele zile e un exemplu de „așa nu”. Este extrem de grav că cei care conduc instituţii ale statului român girează astfel de comportamente prin care posibili infractori sunt trataţi cu mânuși iar victimele sunt tratate cu duritate și agresivitate. Această situație este generată în primul rând de eșecul guvernării incompetente din ultimii ani, o guvernare care a avut ca scop salvarea infractorilor.

Azi nu mă refer doar la Guvern, mă refer și la conducerea DIICOT, instituţie a cărei implicare în cazul Caracal ar fi trebuit sa aducă un plus de credibilitate. Doar că, sub conducerea domnului Bănilă, acest lucru nu s-a întâmplat, iar ancheta continuă să genereze semne de întrebare majore. Modul în care s-au desfăşurat lucrurile până acum nu face decât să ridice suspiciuni şi să accentueze lipsa de încredere a oamenilor în autorităţi, iar o asfel de abordare nu poate duce decât la rezultate proaste.

Așadar, ii cer domnului Felix Bănila să-şi înainteze imediat demisia din funcţia de procuror-șef al DIICOT”

(Sursa: Digi24)

Felix Bănilă a fost numit la șefia DIICOT în 2018, după ce Tudorel Toader, fostul ministru al Justiției, acuzat că este o unealtă a politicienilor corupți, s-a luat la trântă cu fostul șef al instituției Daniel Horodniceanu (de citit). Revocarea sau neprelungirea mandatului șefului DIICOT făceau parte dintr-un plan foarte bine pus la punct al alianței de guvernare PSD-ALDE de a îngenunchea justiția română, care a început în ianuarie 2017 cu OUG 13 (vezi aici) și a continuat pe mai multe direcții, inclusiv cu „ievaluarea” Laurei Codruța Kovesi (vezi aici), procurorul-șef de la DNA, și a lui Augustin Lazăr, procurorul-șef al României (vezi aici și aici) de către Teteu. În cazul lui Horodniceanu, lucrurile erau mult mai simple, și anume acesta nu era agreat de TeTeu fiindcă nu era omul lui sau al grupării din care făcea/face el parte. Ulterior, acest resentiment s-a văzut la procesul de selectare a unui procuror european din parte României, când TeTeu a respins întreaga listă de candidați ca nu cumva să ajungă Horodniceanu într-o astfel de poziție care îi infirma „ievaluarea”.

Felix Bănilă, conferință DIICOT

Spre deosebire de Horodniceanu, Bănilă a fost considerat de la bun început de unele grupuri de comentatori politici ca fiind nepotrivit de apropiat de cercuri de influență ale unor politicieni corupți (vezi aici) sau magistrați sforari (vezi aici) ori cu o viziunea apropiată de cea a PSD-ului (vezi aici).

Lăsând deoparte aceste elemente, care pot fi sau nu adevărate, Felix Bănilă, prin răspunsul său la cererea președintelui României ne dovedește cât de amuzant poate fi. Marți dimineață, adică azi, el a răspuns la întrebările jurnaliștilor spunând următoarele:

„Demisia este un act unilateral de voința, dar sunt împrejurări in care aceasta ar putea reprezenta expresia unui om laș și poate chiar lipsit de responsabilitate. Vă asigur că în cazul meu, nu se va întâmpla așa.

Fiind solicitată de Președintele în funcție al României, desigur că ea trebuie tratată cu maximă seriozitate, ceea ce voi și face, în mod neîntârziat. Așa că, voi culege opiniile colegilor mei, ale șefului ierarhic și al celor implicați în actul numirii procurorului șef al DIICOT, după care voi aduce la cunoștință publică rezultatul deciziei luate.

Instituțiile sunt formate din oameni, însă demisia șefului DIICOT, mai ales în astfel de împrejurări, poate avea consecințe deosebite, până la instabilitate, iar eu nu pot concepe că așa ceva ar fi de dorit, intr-o țară membră a UE și a NATO, aflată la frontiera acestora.

Activitatea DIICOT nu se rezumă numai la cazul Caracal și de aceea, vreau să vă asigur despre faptul că demisia șefului DIICOT, dacă aceasta se va produce, va fi rezultatul unui amplu proces cognitiv și nu doar expresia unei simple porniri instinctuale, golită de importanța funcției, de care, de altfel, sunt pe deplin conștient.”

(Sursa: Digi24)

Dincolo de faptul că se contrazice — și anume că susține în același timp că demisia este un act unilateral de voință și, totodată, că se va consulta cu colegii –, el nu înțelege un lucru simplu: atunci când președintele republicii îți cere demisia, în conferință de presă sau în privat, el îți solicită să faci „un gest de onoare”, cel puțin de onoare profesională. La fel și atunci când te trezești în fața instituției cu un număr foarte mare de cetățeni care îți strigă numele și te îndeamnă să pleci acasă. Demisia e un act unilateral de vointă, dar adeseori acest act de voință poate fi influențat și trebuie să fie influențat de acele voci care au o autoritate morală în a îți cere acest lucru. Chiar dacă tu nu recunoști această autoritate morală.

Așadar, demisia lui Felix Bănilă trebuie să survină „de îndată”, ca să citez din Teteu, pentru că însăși instituția pe care o conduce și-a pierdut din credibilitate. Din păcate, și acesta este un subiect pentru un alt text, procurorii de la DIICOT au dat-o așa de rău în bară din punct de vedere al comunicării publice și în relația cu familiile victimelor în cazul de la Caracal încât reputația instituției va avea de suferit o perioadă destul de lungă.

Demisia de onoare este nu numai un instrument de presiune, ci și de salvare profesională. Un om care își dă demisia de onoare pentru că a eșuat în a face ceva, nu va fi ostracizat profesional, așa cum se întâmplă cu cel care se ține cu dinții de scaun/funcție. Demisia de onoare este, de asemenea, un indicator al maturității morale a unui om: cel care face pasul în această direcție înțelege că ceva a mers prost și el poartă responsabilitatea pentru ceea ce s-a petrecut, chiar și atunci când nu are o răspundere penală, civilă, profesională sau organizațională. Este o dovadă de caracter, indicând un profil moral puternic, pentru că a admite că porți responsabilitatea pentru ceea ce a mers prost presupune o doză destul de mare de tărie de caracter (nu curaj!).

Felix Bănilă este amuzant fiindcă el cere timp de consultări cu colegii și timp de gândire, presărându-și răspunsul dat jurnaliștilor cu șopârle de genul: demisia șefului unui asemenea instituții, „intr-o țară membră a UE și a NATO, aflată la frontiera acestora”, poate avea „consecințe deosebite”. În primul rând, DIICOT, chiar și prin faptul că se ocupă, printre altele, cu combaterea terorismului, nu este în mod direct responsabilă de relația cu NATO. Referitor la UE, activitatea deficitară a DIICOT nu face oare mai mult rău în ceea ce privește angajamentele României în materie de combaterea infracționalității și terorismului decât demisia procurorului care conduce o astfel de instituție?! Nu e nevoie să răspundem noi la această întrebare; i-o lăsăm lui Bănilă însuși.

Pe de altă parte, el ne spune că demisia lui poate avea „consecințe”. Sper să fie doar o scăpare, căci demisia nu poate avea decât implicații. Altfel rămâne cum am stabilit: câte o Veorica la conducerea tuturor instituțiilor publice.


Puteți citi și un follow-up: Ce a înțeles (sau nu) Felix Bănilă

Despre turnători sau despre sănătatea morală a unei societăți în derivă

În 1990, Gabriel Liiceanu, eliberat de frica de Securitate, a publicat celebrul „Apel către lichele”, prin care cerea tuturor celor care au susținut în mod direct regimul ceaușist să facă un pas în spate, să permită societății un moment de reconstrucție morală. Pe toți aceștia îi numea în mod corect „lichele”. Lichelele care turnau la Securitate, care își reclamau vecinii la Ilicit, care avuseseră funcții în structurile centrale sau locale ale partidului, guvernului și administrației publice, care se îmbuibaseră din beneficiile unui regim construit pe teroare, care „supseseră la țâța țării”.

Acel apel a sunat bine în urechile multor intelectuali, cuprinși de fiorul naivității post-revoluționare. Chiar și dușurile reci ale mineriadelor ori alegerea în funcții publice a unor foști nomenclaturiști nu părea să îi trezească încât să treacă de la vorbe aruncate în paginile unor ziare și cărți la fapte precum cele din fosta Germanie de Est, unde se interzisese chiar în 1989 accesul foștilor membri și colaboratori STASI la funcții publice sau de conducere. Au privit cum, sub ochii lor, uneori chiar cu complicitatea lor, țara și-a continuat drumul către culmile de înfăptuire și glorie ale socialismului.

La noi, au durat ani buni până când a fost înființat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și apoi până a reușit să obțină dosarele de la Securitate și alte servicii care au fost implicate în menținerea regimul de teroare ceaușist. Tot ani buni de zile, dosarele respective au fost cernute cu penseta, după ce în prealabil multe file și dosare dispăruseră fără urmă. Nimeni nu s-a gândit o clipă ca acele dosare trebuie să fie publice pentru orice cetățean interesat, nu numai pentru victime și cercetători. Nimeni nu s-a îngrijit „să dea drumul la dosare”, ci, dimpotrivă, a fost creat un sistem birocratic de verificare a dosarelor și de remitere a unor foi de „bună purtare” (a se citi „necolaborare”).

Acum, la 30 de ani de la momentul „Decembrie 1989”, nomenclaturiștii, securiștii, turnătorii și descendenții lor și-au întărit statutul social prin tot felul de mecanisme politice și de afaceri. Niciodată nu au pierdut din mână ușa la debaraua cu cașcaval; nici măcar atunci când încă mai exista paznic la debaraua respectivă. Cazul lui Băsescu este paradigmatic din acest punct de vedere.

După ani buni de negări publice, aflăm în urma unei sentințe a unor judecători de la Curtea de Apel București că fostul președinte post-decembrist a colaborat cu Securitatea pe când era în facultate, turnându-și doi colegi caporali. Însă lucrurile nu s-au închis așa, fiindcă Băsescu se dă victimă pe Facebook și la televizor, considerând că CNSAS a greșit când a dat verdict de colaborare.

Imagine folosită de Traian Băsescu în campania din 2018 pentru Parlamentul European. Preluare cont Facebook Traian Băsescu

Mulți se arată indignați de faptul că ne mirăm de acest verdict de vreme ce existau suspiciuni din urmă cu mai bine de două decenii. Mai fuseseră și alte acuze, dar pe care CNSAS nu le-a putut proba nici până astăzi. Poate un dosar ars de „prietenii” lui Băsescu, poate o protecție chiar în interiorul CNSAS. Nici nu mai contează de vreme ce Băsescu a fost de două ori președinte, de mai multe ori în Parlamentul și Guvernul României, iar acum este europarlamentar și se bucură de imunitate.

Acest verdict, de fapt, scoate în evidență faptul că mecanismele pe care le-am folosit până acum sunt complet greșite și că avem nevoie de o deschidere totală, transparentă a arhivelor fostei-Securități. Un moment T0 în care oamenii să scormonească la liber prin dosare și să-i identifice pe cei care au făcut poliție politică sau doar au colaborat cu instituția terorii comuniste. Cu toate riscurile aferente. Chiar și cu o răsturnare totală a valorilor societății românești.

Avem nevoie ca societatea românească să își dezvolte anticorpii la această putoare care vine din perioada comunistă și care copleșește cu putreziciunea ei statul de drept, democrația și libertățile și drepturile fundamentale ale cetățenilor. Avem nevoie de o schimbare totală, cu prețul zilei de azi. Altfel vom continua să avem rectori care au semnat acorduri de colaborare cu Securitate și care astăzi predică despre democrație și valori morale, vom continua să avem jurnaliști și analiști politici care ne țin lecții de democrație și etică profesională în prime-time, vom continua să ne conducă agramați și incompetenți, șantajabili cu „dosarul” lor sau al altora din familia lor.

Vă mai amintiți ce lacrimi de crocodil vărsa Stolojan la momentul conferinței de presă în care își anunța retragerea din cursa prezidențială în favoarea lui Traian Băsescu?! Multă lume se întreba dacă nu cumva Stolojan însuși fusese amenințat cu „dosarul”. Acum vedem că Băsescu se dă victimă și mai are puțin și varsă și el (pentru a câta oară acest teatru ieftin!) lacrimi de crocodil. Un crocodil turnător.

Pe Mona Muscă, Liiceanu a judecat-o aspru, publicând un al doilea „apel către lichele”. Nu-l văd astăzi scriind un al treilea apel prin care să-i ceară lui Băsescu să renunțe la mandatul de europarlamentar. Oare fiindcă Liiceanu însuși a contribuit în mod direct la alegerea lui Băsescu și păstrarea lui în funcția de președinte, deși fusese de două ori suspendat de Parlamentul României?

Falimentul presei romanesti. Cazul “Gazeta sporturilor”

Am gasit in arhiva mea un exemplar din “Gazeta Sporturilor” (#GSP) datand din 1 octombrie 2018, o zi de luni ca oricare alta. Numarul respectiv are doar 8 pagini, in format mic, tabloid, si s-a vandut cu o jucarie Lego. El contine, de fapt, o selectie din ceea ce a aparut in editia ‘simpla’, adica fara jucarie, din acea zi. Pretul pentru cele 8 pagini plus jucaria: 17,99 Lei. Pretul pentru editia completa (dar fara jucarie): 2,5 Lei. Daca eliminam pozele, reclama (3/4 dintr-o pagina) si partea de cancan, atunci aceasta fituica ramane fix cu 5 bucatele dintr-un sul de hartie igienica pe post de ziar. Altfel spus, continutul furnizat de aceasta tiparitura tinde spre zero. Cum dracului sa vinzi asa ceva? Bineinteles, ajungi sa o insotesti cu tot felul de produse, de exemplu jucarii, in speranta ca se mai indura doi, trei microbisti cu copii in batatura sa cumpere pentru plozi.

Editia ‘simpla’ sta putin mai bine: prima pagina nu este despre fotbal, ci despre Simona Halep, o alta pagina de interior este despre F1, o a doua despre accidentarea Simonei, iar o a treia despre handbal, box, baschet, polo si rugby la gramada.

Normal ca nu iti cumpara nimeni ziarul de vreme ce livrezi un continut atat de slab si in doua variante diferite. Cel care ar fi cumparat varianta cu jucarie, ca sa citeasca despre Simona Halep sau clasamentul F1, ar fi trebuit sa cumpere si editia simpla. Asta, in orice univers posibil, se numeste inselatorie: divizezi produsele de asa natura incat clientul, atunci cand cumpara o varianta, sa fie obligat sa o ia si pe a doua pentru a putea avea acces la tot continutul.

“Gazeta Sporturilor” este pentru mine exemplul perfect de lipsa de profesionalism atat in partea de management, cat si in cea jurnalistica. Este nu doar un exemplu de esec gazetaresc si economic, ci si de faliment intelectual. Daca as fi fost in locul lui Ianitoaia, as fi intrat in pamant de rusine sa-mi vad numele scris alaturi de titlul de director al respectivului ziar. Este un exemplu paradigmatic, care il intrece cu mult pe cel al esecului cotidianului “Romania Libera”, transformat de Capsali in goarna ultra-ortodoxiei cu influente rusofile, ori pe cel al saptamanalului “Capital”.

Acum, daca as fi o persoana careia ii place sportul, ce as vrea sa gasesc intr-un ziar de specialitate? Cu siguranta este o intrebare dificila, al carui raspuns ar trebui sa se bazeze pe o cercetare calitativa serioasa, dar vreau sa va ofer cateva posibile raspunsuri. Poate asa avansam si noi; daca nu analitic, macar intuitiv.

Pai, in primul rand, m-ar interesa informatii despre competitiile existente in tara si strainatate. Din cat mai multe discipline sportive, fara ca una dintre ele sa domine in peste 80% din continut. Insa in acel numar 232 nu gasesti decat niste cancan despre jucatori, antrenori, impresari si patroni de cluburi de fotbal, niste editoriale-lamentari, o pagina de pseudo-analiza despre rezultatele Simonei Halep si putin despre ce s-a intamplat in alte 6 sporturi. Nimic altceva. Nimic din si despre gimnastica. Nimic din canotaj. Nimic din motocross sau ciclism. Nimic din scrima sau orice alta disciplina va vine in minte. Ca si cum acestea nu ar fi existat.

In al doilea rand, ziarul ar fi putut sa ia in seama si competitiile de amatori, nu doar pe cele de profesionisti. Si in octombrie 2018 existau, ca si acum, tot felul de competitii de alergare (maratoane si semi-maratoane, triatloane etc.), inot, ciclism sau motocross. Exista un public destul de numeros care ar fi interesat sa afle atat despre competitiile tocmai incheiate, cat si despre cele viitoare. Dar “Gazeta sporturilor” le-a ocolit in mod sistematic din cat am putut urmari eu aparitiile acestei fituici pe parcursul mai multor luni din 2017-2018.

Daca ar fi luat in seama aceasta nisa, ar fi descoperit si ei ca exista un public extrem de numeros gata sa plateasca chiar si 5-7 lei pe zi ca sa primeasca un ziar serios. De exemplu, cei interesati de aceste competitii pentru amatori sunt in marea lor majoritate persoane cu venituri peste medie, corporatisti, antreprenori, persoane care iubesc foarte mult sportul si pentru care nu este suficienta informatia bruta. Acesti oameni cauta si astazi analize serioase, interviuri excelent realizate (nu mizerii de cancan) cu sportivi romani si straini, precum si date tehnice ori rubrici cu sfaturi utile pentru competitii si nu numai. Cineva imi povestea ca ar da oricat sa gaseasca un ziar care sa puna in pagina o analiza a unui traseu de triatlon cu insight-uri de la triatlonisti cu experienta, doar ca la noi gazetaria nu are aerul profesionist din alte tari cu traditie in presa sportiva.

Sau nisa reprezentata de sporturile extreme… Gen competitiile Red Bull de surfing, skating, cliff diving, paragliding, air race etc. Eventual asociat si cu street art, pentru a pune in evidenta fenomenele artistice care se inspira din aceste sporturi. Nu trebuie sa fie practicat in Romania ca sa exista un public. Competitiile F1 nu se tin la noi, dar exista multi pasionati ai circuitelor de viteza.

In al patrulea rand, “Gazeta sporturilor” ar fi putut sa-si formeze un public, educandu-l cu privire la regulile ori tehnicile dintr-un sport sau altul. Dar ei s-au limitat la a vinde cancan. In schimb, astazi, sunt multi tineri, sportivi sau nu, care ar lectura o pagina in care se explica ce este forehand-ul in tenis, care sunt diferentele de la un jucator de top la altul si ce ofera in plus in joc. Macar de dragul de a intelege despre ce este vorba atunci cand asculta un comentariu la o partida a Simonei Halep. Ei au pierdut din start fiindca au ratat sansa de a-si fideliza cititorii prin materiale de presa cu rol educativ.

Nu in ultimul rand, un astfel de ziar nu trebuie sa fie doar despre informatie, analize, interviuri si alte date tehnice, ci si despre pozitionarea sportului in mentalul colectiv. Avem n+1 posturi de televiziune cu specific sportiv care transmit aproape exclusiv fotbal si avem n+10 calupuri cu stiri sportive in jurnalele televiziunilor generaliste si de stiri. Insa nimeni nu si-a pus problema cum incadram (how we frame) ideea de sport. Materialele de opinie despre actiunile autoritatilor in domeniul sportului, despre strategii nationale si institutionale, despre activitatile federatiilor sportive si cluburilor lipsesc din presa scrisa (tiparita); dar avem editoriale in care unii se lamenteaza fara incetare despre orice.

Stiu foarte bine ca presa online-ul este in ochii multora viitorul, dar aceasta nu va putea suplini niciodata experienta lecturii unui ziar. Savoarea pe care o are lectura unui ziar tiparit s-ar fi putut pastra si creste si in Romania, daca am fi avut cu cine sa facem management performant in presa. Asa cum este in continuare cazul in tarile din centrul si vestul Europei sau, mai departe, in SUA, Canada ori Australia.

Ar putea fi spuse mult mai multe lucruri, dar sunt suficiente cele de mai sus pentru a va face o idee despre ce cred ca ar fi putut sa fie presa scrisa (tiparita) de la noi. Fara cristoi, stanesti, nistoresti, bacani, halperti, chirieaci, andronici, ficeaci si alte specii din bestiarul autohton. O presa de calitate, care s-a refugiat de nevoie in online.

Azi a fost o zi trista

Trista si muta. Muta de prea multa furie, de neputinta de a schimba ceva. O zi trista pentru ca am asistat cu totii la indepartarea si mai mult a celor doua falii care separa Romania in “progresisti”, adica oameni care doresc ca tara asta sa progreseze in mod real, care se lupta aici pentru un trai decent, pentru respect, si “conversatori”, in fapt, sustinatori, mai mult sau mai putin co-interesati, mai mult sau mai putin constienti, mai mult sau mai putin demni, ai unor politicieni penali, ai unor indivizi obscuri nascuti din sanul propagandei anti-occidentale si grabnic-sustinatori ai unor politici si practici totalitariste.

Nu vreau sa fie nimeni de acord cu mine. Nu-mi doresc like-uri, nu-mi doresc confirmare. Tot ce imi doresc este sa scap din acest spatiu care devine pe zi ce trece mai stramt, mai mizer, mai infectat cu virusul iliberalismului. Un spatiu in care oamenii ajung sa se dezumanizeze, sa se resemneze si sa se comporte precum prizonerii ajunsi gardieni. Cum sa-i spui unui om care crede ca Occidentul e “stricat” ca valorile occidentale sunt valorile fundamentale ale intregii omeniri?!

Azi este ziua in care ne amintim ca 65 de fiinte au murit din grava neglijenta, din indolenta, din cauza coruptiei sistemice, din cauza politicienilor incompetenti, din cauza lui “merge si asa”. Cum oare se vor simti copiii nostri daca maine ar fi furati si hotului nu i s-ar intampla nimic? Oare i-am raspunde cu “merge si asa”?! Cum oare se vor simti ei stiind ca noi am fost complici prin tacere la crearea unui sistem in care coruptia si toate comportamentele pe care le implica (de exemplu, discriminare si minciuna) ii dezavantajeaza?! Cat timp sa mai induram?! Cate generatii mai trebuie sa fie sacrificate pana ne facem bine ca popor?!

Recunosc ca am gresit spunand ca fiecare dintre noi trebuie sa-si faca bine treaba acolo unde se afla. Am fost naiv crezand ca este suficient sa iti faci treaba bine si corect pentru ca o comunitate sa se insanatoseasca. Stiam mai bine de atat. Stiam ca o comunitate, oricat de mica sau de mare ar fi ea, are nevoie de mult mai mult de atat, are nevoie de implicare in mecanismele sociale pentru ca acestea sa inceapa sa se intremeze. Cum sa transmiti valorile morale pe care le ai cand ele se manifesta doar in bisericuta, in bula in care te afli. Avem nevoie sa fim impreuna, nu doar sa ne facem treaba bine acolo unde ne aflam; avem nevoie sa fim impreuna si sa ne sustinem cand ne facem treaba bine ori sa ne sanctionam reciproc atunci cand calcam gresit. Despre asta este vorba intr-o comunitate, si anume despre spiritul comunitar. Asta ne lipseste in primul rand: sa ne recunoastem reciproc si sa ne respectam unii pe altii. Pana cand acest lucru nu se va schimba, Romania va fi trista, chiar depresiva. Iar increderea reciproca nu poate prinde radacini pe un astfel de teren sarac.

PS: Tu, tu cel care crezi ca la Colectiv s-a pus foc intentionat, care crezi in conspiratii si in altele asemanatoare, ia o pauza cat de o tigara sau de un drum pana magazinul din colt si gandeste-te daca nu cumva iti doresti sa afli adevarul de la un judecator, de la cineva care vede probe, care asculta marturii, care vede ansamblul tragediei, inainte de a crede bazaconiile debitate de cei co-interesati sa intineze memoria acelei tragedii. Pune-te in locul parintilor care si-au pierdut copilul acolo si vor sa afle cine se face vinovat de acea tragedie. Cum ai reactiona daca cei din jur ti-ar spune ca a fost o mana criminala menita sa dea jos guvernul?! Cum ti s-ar parea sa citesti intr-un ziar sau pe un site de asa-zise investigatii ca totul este o facatura cu scop pur politic. Nu te-ai intreba oare pe ce dovezi se bazeaza acei dobitoci?! Nu ai vrea sa vezi dovezi si nu supozitii?! Acum intoarce-te inapoi in bucataria ta, in sufrageria ta si gandeste cu propriul cap de zece ori inainte de a deschide gura, inainte de a scrie pe Facebook sau inainte de a asterne un rand in propriul jurnal. Poate ca tara, politicienii si propagandistii te vor prost, dar oare nu e datoria ta sa ii dezamagesti?!

The New Oligarchs of Europe

I don’t pretend that I understand the Central and Eastern European business environments and political complex situations, but I do have a general understanding of how corruption works. And, in my opinion, today, Central and Eastern Europe political communities are building an “elite” tier of political oligarchs that see democracy as a threat to their “economic” interests (actually, their interests are just about money, not economic development, production etc.). These oligarchs are attacking the most fundamental values and institutions of human civilization in order to consolidate their social and political positions. For instance, in Romania, these oligarchs are claiming that someone’s integrity, an ethical descriptor for an individual, cannot be contested until there is a court decision saying otherwise.

In other words, though you are investigated by the Anti-Corruption Directorate, there is nothing to impede you from being appointed in the Romanian Government as minister or state counsellor. But those people intentionally confuse integrity with the legal idea of innocence/guilt: a rapist and a politician accused of corruption should both enjoy the basic right to be treated as integer (aka “innocent”) until proven guilty, as a Romanian political figure said a few days back.

From a different perspective, the public statements of politicians regarding the so-called “traditional family” in Romania, Bulgaria, Hungary or Poland have a similar objective. These oligarchs reject the idea of diversity and treat human dignity as a “relative” right in order to accumulate political capital from people so they can trade this capital for favors, positions and other things. Similarly with the public statements on death penalty or the Christian fundamental background of our communities.

When you have hundreds of thousands of people voting for you, even if you are investigated by Anti-Mafia or Anti-Drug law enforcement agencies, you can make money out of those votes. And these oligarchs know this perfectly well. Especially in poor areas of Central and Eastern Europe or in regions were people don’t have access to independent media, to foreign cultures that support diversity as a value of all human societies, to elevated public discourses and a multicultural environment.

The idea of making the journalists vulnerable to economic factors was part of this strategy. The local press has been destroyed all over this region so that no one has the courage to right about what is going on there. And not only the local press, if you pay close attention to Hungarian or Romanian cases.

The education system, on the other hand, was a collateral damage: the intention was and still is to have voters who never question the political opinions, who have a minimal or no understanding at all of how central and local governments work, or who are not open to new social and cultural ideas, to the dynamics of the economic growth, to alternative opinions etc. This could be achieved only through sub-financing of the educational system, keeping the teacher’s incomes at minimal levels, and refusing any kind of improvement in the general curricula.

But it is not only about these major issues, i.e., moral values, free press, better education –, but also about the simple things that make our lives comfortable: road traffic, official parking lots and easy to pay systems for public parking spaces; the quality of public transportation and of the streets; how short is the trip of a citizen who wants to pay his taxes and how many forms he/she has to pay; access to public services; the quality of health services and the respect the citizens get when he/she enters an institution paid from public funds and many other issues. Even if some progress has been registered in some countries, the political oligarchs are slowing down the progress in these directions. And everything for the money. Citizen’s money. Our money.

Cateva idei cu privire la fenomenul “fake news”

Saptamana trecuta am raspuns la cateva intrebari despre fenomenul “fake news” pentru “Jurnalul National” si platforma online “Globalizarea“. Preiau aici varianta integrala a interviului luat de colegul George Halarescu.


Globalizarea: Ce este fenomenul ”fake news”, o modă sau o problemă reală pentru societăţile democratice?

Cristian Ducu: Trebuie să încep prin a spune că ceea ce numim astăzi „fake news” nu este un fenomen nou, apărut ca urmare a ascensiunii lui Donald Trump pe scena politică americană sau instalării sale la Casa Albă. Sunt unii autori de specialitate care afirmă că un prim exemplu de „fake news” ar fi chiar situația stârnită de regizorul Orson Welles în seara de 30 octombrie 1938, adică în duminica de Halloween, la postul de radio CBS. Cu acea ocazie, O. Welles a citit o adaptare dramaturgică a cărții lui H.G. Wells „Războiul lumilor” (1898), care începea cu o serie de buletine de știri simulate care anunțau o invazie extraterestră. Acel episod de teatru radiofonic a stârnit o isterie în masă fiindcă ceea ce era prezentat îmbrăca forma unei realități pe care o cunoșteau, cea a buletinelor de știri. Astfel, ascultătorii nu au mai fost capabili să discearnă între realitate și ficțiune, între un buletin de știri real și unul dintr-o piesă de teatru radiofonic.

Ca atare, trebuie să precizez că „fake news” nu se referă la știrile false per se, adică acele materiale care sunt construite pe fantasmagoriile unui jurnalist, ci la o pleiadă de materiale jurnalistice sau nu (inclusiv declarațiile politice pot fi încadrate la această categorie!), mai scurte sau mai lungi (de la simple comentarii făcute pe Twitter la așa-zise analize acoperind mai multe pagini de ziar), care pot invoca informații false sau „jumătăți de adevăr”, interpretări care induc în eroare audiența deși poate că la bază au informații corecte, opinii care sunt croite pe stările emoționale ale publicului sau care pur și simplu sunt construite ilogic. Așadar, ele sunt fie minciuni sfruntate, fie dezinformări, fie manipulări grosolane sau mai fine ale unor informații ș.a.m.d.

The Daily Show prezentat de Jon Stewart sau The Colbert Report cu Stephen Colbert drept gazdă, două emisiuni de satiră politică, ar putea fi încadrate în mod tradițional la categoria „Divertisment”. Însă, când aceste emisiuni ajung să reprezinte sursa principală de informare pentru un segment destul de mare de populație, prin asumarea poziției de filtru al realității, ele trec din zona amintită în cea a „fake news”. Cu alte cuvinte, nu mai suntem în fața unui material de presă „tradițional”, ci avem de-a face cu o nouă formă în care genurile de presă sunt diluate, în care granițele dintre adevăr și neadevăr sau glumă sunt vagi.

Globalizarea: La nivel european s-a creat o comisie de experți care are misiunea de a combate ştirile false şi dezinformarea din mediul online. Dar până acum nu existau ştiri false, iar presa nu manipula opinia publică, ce este nou în prezent?

Cristian Ducu: În primul rând, cred că ceea ce face ca acest fenomen să ni se prezinte ca ceva nou este gradul de conștientizare. Cu alte cuvinte, tot mai mulți oameni vorbesc despre „fake news” și înțeleg că ne confruntăm cu o problemă. Pe de altă parte, nu mai este un fenomen izolat. S-au multiplicat atât de mult sursele care practică „fake news” încât Internet-ul, acel mijloc de comunicare facilă în care ne pusesem toate speranțele privind informarea corectă și democratizarea surselor de informare, pune în pericol însăși ideea de informare corectă, dar și inițiativele și instituțiile publice, persoane și societatea în ansamblul ei. De exemplu, când se produc „fake news” cu privire la așa-zise valuri de imigrație dinspre o țară Europeană înspre alta, reacția imediată pe care o vei înregistra în societate este una de legitimare a atacurilor rasiste, a violenței de orice fel împotriva imigranților. Exemplul cel mai bun în acest sens este cel al Marii Britanii, care, după campania pentru Brexit, are de-a face cu o creștere semnificativă a actelor de violență îndreptate împotriva străinilor. Deunăzi, ziarul italian „Corriere della Sera” publica pe propria pagină de Internet o înregistrare video în care un cetățean britanic îl agresa verbal pe un italian care călătorea cu metroul. Frica de străin s-a generalizat.

În al treilea rând, acest aflux de „fake news” duce la erodarea masivă a credibilității presei serioase. Nu vorbim despre faptul că o instituție media poate cădea victimă unor „fake news” preluând fără o verificare temeinică informații nereale sau trunchiate, ci despre imposibilitatea publicului larg de a discerne între „fake news” și informația corectă sau analiza riguroasă. E ca și cum nu mai poți deosebi între „Jurnalul național”, „România Liberă”, „Adevărul”, pe de o parte, și „România Mare”, pe de cealaltă parte, pentru că toți par la fel. În Statele Unite, acuzațiile aberante ale Președintelui Trump la adresa presei care își îndeplinește rolul de gardian al valorilor democratice și interesului public a dus la dezvoltarea unui sentiment oarecum invers, unde CNN, „New York Times” și „Washington Post” sunt privite ca fiind surse de „fake news” de majoritatea electoratului lui Trump. CNN chiar a realizat o reclamă pentru a combate acest sentiment afirmând că un măr nu devine altceva indiferent de cât de mult zgomot ar perturba acest fapt.

Dincolo de toate acestea, și cred că în asta constă, de fapt, problema identificată la nivel european, „fake news” a devenit o reală armă informațională. Există state care investesc masiv în campanii de „fake news” pentru a determina cursul unor idei într-o societate sau alta (vezi Brexit, vezi cazul Ungariei și Polonie în chestiunea valurilor de imigranți dinspre Africa și Orientul Mijlociu), pentru a susține un candidat politic (vezi cazul Donald Trump și ingerințele Rusiei în campania electorală din SUA; vezi cazurile Ucrainei, Moldovei și multe altele de care habar nu avem), ori pentru a-și susține propria agendă politică și economică la nivel internațional (vezi cazul Siriei și al atacurilor cu arme chimice din urmă cu câțiva ani). Nu mai este ca în anii ’70 sau ’80, când ar fi trebuit să dispui de surse enorme ca să plătești jurnaliști să scrie ce vrei tu. Acum este suficient să ai o conexiune la Internet și o cămăruță de 3×2 ca să instalezi o fermă de telefoane inteligente și să ai câteva sute de profiluri de Twitter, Instagram și Facebook pentru a genera „tendințe”, adică pentru a propaga „fake news”. Europenii vor mai degrabă să răspundă unei astfel de amenințări la adresa propriilor sale instituții politice, economice, sociale și de altă natură.

Globalizarea: Mediul online ca sursă de promovare a minciunii poate deturna misiunea presei de a sluji adevărului şi valorilor democratice?

Cristian Ducu: Mediul online este doar un mijloc de comunicare. Nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru. Prin urmare, nu mediul online promovează idei, nu el deturnează misiunea presei, ci el doar face posibilă o promovare facilă a minciunii pe post de adevăr, el doar înlesnește atacurile împotriva presei serioase. Într-adevăr, această comunicare facilă, așa cum spuneam anterior, afectează credibilitatea instituțiilor media serioase. Însă nu este singurul fenomen care duce la o astfel de erodare. Când marea masă de instituții media, tipărite și online, dintr-o țară este formată din ceea ce se cheamă „presă de scandal”, „jurnalism de cancan”, ”pink press” etc., când până și instituțiile media serioase ajung să publice materiale de scandal și cancan pentru a supraviețui, atunci devine destul de greu să discerni între jurnalismul de calitate și ceea își spune impropriu „jurnalism”. Exemplul cel mai bun de la noi este cel al unei televiziuni de știri care avea o emisiune de duminică până vineri, iar duminica seara, duminică de duminică, erau invitați doi astrologi care vorbeau despre previziuni astrale pentru cetățeni și politicieni, despre ritualuri și câte și mai câte bazaconii. Un telespectator fidel al acestei televiziuni va ajunge în scurt timp să nu mai discearnă între informația corectă prezentată într-o emisiune de știri și ceea ce spun acești măscărici, între opiniile a doi invitați din cursul săptămânii și aberațiile promovate de cei doi clovni în weekend.

Globalizarea: De ce mediului online îi lipsesc acele filtre specifice presei tradiționale, care să facă posibilă atât identificarea celui care transmite o știre falsă (minciună) cât şi o reglementare legislativă şi un cod deontologic?

Cristian Ducu: Nu știu dacă problema constă neapărat în absența unor filtre speciale, așa cum în cazul a ceea ce numiți „presă tradițională” era filtrul rațiunii jurnalistului, respectiv editorului. Eu cred că lipsește în primul rând educația de bază pentru ceea ce numim „era digitală”. Altfel spus, nu suntem pregătiți să ne confruntăm cu ceea ce ne oferă mediul online în termeni de informație și de tehnologie. Pe de altă parte, nu cred în „soluții”, în răspunsuri simple la probleme complexe. Fenomenul „fake news” este mult prea complex pentru a putea fi reglementat. Nu e vorba doar de emitent, ca să reglementăm ce și cum publică acesta, ci de formate comunicaționale extrem de variate (știri și programe de știri construite într-un anumit mod, opinii și comentarii, analize ș.a.m.d.), de fenomene sociale cu multipli actori (de exemplu, contagiunea emoțională asociată „fake news”), de tehnologii emergente despre care știm vag cum funcționează (chatbot-ii), de „război informațional”.

Pentru anumite forme ale sale, se poate apela la reglementări. Cum este cazul campaniilor electorale în mediul online. Tocmai pentru că o campanie electorală are un anumit specific. Poate și în cazul portalurilor „de știri” care nu sunt în mod expres afiliate unei entități juridice deși pretind că sunt instituții media. (Mi-aș permite să afirmă că un blogger sau un agregator de știri nu sunt instituții media, ci un opinator/comentator, respectiv o tehnologie. Încă sunt de părere că reportajul și știrea sunt diferite de sursa unei informații astfel încât un blogger pentru libertate să fie doar o sursă nu și un jurnalist, că opinia cuiva nu este neaparat un act jurnalistic chiar dacă ajunge să fie publicată online sau pe hârtie.)

Privind din alt unghi, cred că avem nevoie de instituții media puternice, care să nu mai fie atât de fragile la nivel economic. Asta înseamnă, în același timp, și că jurnaliștii nu mai sunt atât de vulnerabili în fața propriilor patroni sau în fața agenților economici care plătesc publicitate. Iar pentru asta ai nevoie de un public numeros pentru presa de calitate, de oameni care citesc, de oameni care au un spirit și un aparat critic adecvate pentru secolul acesta, nu pentru secolul anterior, și alte lucruri importante.

Cum de altfel cred că este nevoie și de auto-reglementare în domeniul presei. O auto-reglementare „activă”, nu doar de fațadă. Adică este nevoie în Europa, dar nu numai, de o reflecție morală mult mai susținută pe marginea actului jurnalistic. Și nu doar în comunitățile de profesioniști, și nu doar după niște scandaluri care afectează presa.

Globalizarea: Instituţiile statului democratic au pârghii pentru preveni manipularea opiniei publice? Sau ce ar trebui să ştie publicul pentru a nu risca să fie victima dezinformării?

Cristian Ducu: Nu cred că există țară care să dispună de instrumente pentru a preveni manipularea opiniei publice. Cum spunea cineva, singura variantă de a opri propaganda este să scoți televizorul și radioul din priză. Așa și acum: pentru a opri manipularea, ar trebui să ne oprim telefoanele, tabletele, calculatoarele, televizoare, radiourile, să aruncăm ziarele, și nu doar pe cele personale, ci și pe cele la care ajungem accidental într-un fast-food sau într-un restaurant, într-un magazin sau pe peronul unei stații de metrou, la vecinul de compartiment sau în Times Square.

Publicul larg trebuie să gândească cu propriul cap pentru a nu mai risca să fie victima dezinformărilor de tot felul. Iar pentru a gândi cu propriul cap trebuie să cunoască lucruri, să citească și să își dezvolte un simț al argumentării bine construite din punct de vedere logic. Cu alte cuvinte, să nu fie un „receptacol”, pentru a prelua un cuvânt de la grupul Divertis, o legumă care se hrănește cu orice i s-ar pune la dispoziție.

Free Knowledge (1)

In 1998, my parents decided to buy me a (new) computer as a gift for passing the entry exam for the state university. After one or two months of waiting for the new computer to be built from scratch by a friend, I end it up with a 6×86 PC with 3½-inch floppy disk and CD reader. And suddenly I became a legend among my friends. This computer was a sort of universal passport that could give me access to worlds otherwise impossible to discover. And soon I began my journey by using its CPU at maximum.

What I knew back than is that the type of the network interface I am using is quite important for getting on the Internet. So, when my computer arrived, the next natural step was to get a good signal on my phone landline to connect to Internet. A revolutionary way to get outside my home without actually traveling outside my home.

I was familiar with Netscape and Internet Explorer, but still unprepared for the whole mess available on the Internet. In those days, websites were static and full of text, with no interaction from the user. Consequently, the Internet became the main resource for reading new stuff and doing minimal research.

Project MUSE, JSTOR and EBSCO were around, but almost nobody knew about their existence. Ingenta was new in town. And so the libraries and archives were becoming more and more accessible. But not for Eastern Europe. In this part of the world, most researcher were still sending letter to authors asking for copies of their papers or book chapters.

My case was a little more special: I was using an email service to reach the authors I was interested in. And, most of the time, they were sending me their work using a similar tool.

After some years, Internet took off and the electronic libraries became a commodity. And with the help of a colleague from West, especially from US, you could gain access to them without paying for them. Those were the years of accumulation. The fear of not having access to those resources anymore was as real as the threat itself: the technique regularly used by the owners of those resources, i.e., huge companies interested only in making money, involved IP and download tracking. Consequently, a professor or a research who had access via their university could see their account suspended or even closed.

The years of accumulation were soon over. More precisely, when those companies extended their operations in Central and Eastern Europe, Asia and many other parts of the world. So instead of having an HHD full of texts saved during long hours of downloading, you could have access to the electronic libraries themselves with your own id. Those were the years 2004-2012.

Everyone was delighted to search for texts whenever they need to, not to download everything because who knows when they will come in hand. But the expansion of the companies mentioned earlier continued and the books and the journals became more and more expansive, with restricted circulation due to their prohibited prices, and universities could no longer afford all-in packages.
Some of those institutions were so outraged that they started protesting against this practices of price gouging.

At the same time, a revolution was cooking in the guts of Internet. Some young anarchists thought that knowledge should be free. Some of them, haunted by the spirit of Robin Hood, were distributing their huge electronic repositories via Mule, DC++, torrent and other file-sharing systems. This was the spark: the spark that made the companies attack them ferociously, and the spark that made others think about this situation and do the same thing.

This is how sites like gigapedia, libgen and sci-hub took shape. From an ideology that promotes free access to knowledge.

And the years of accumulation returned.

*

Now, when you study this phenomenon and you see what is being uploaded on libgen monthly (at least English, Spanish, Italian, French and German texts), it is impossible not to notice that there are at least 3 categories of people who make books available there. There are the “anarchists” — people who download books just to offer them publicly as an act of civil disobedience –, the “researchers” who share because they care, and the “promoters”, i.e., those who share their own work in order to make their ideas known.

The first category is responsible for dumping the largest portion of the libgen database. I do not know the percentage because I do not have access to the database or the data sets to make a scientific analysis. But my estimation is that those guys and those girls pour thousands and thousands of titles there.

The researchers represent the second category by the level of books posted there. When they dump texts, you can recognize them because all the titles are on the same topics or from the same field. For instance, someone who has done research on public policies concerning gender identity and sexuality will dump his/her entire library on this subject and you will find those titles closely connected in the libgen list.

The third type is quite irrelevant. The promoter share one, maximum two titles. Their interest is strictly related to their own work: they realized that their book has a limited circulation and, by making it available on libgen, they hope to brake this limitation and see their name in other publications.

*

Instead of a conclusion, I have a question: if your research is based on an illegal access to electronic resources, is your research conducted in an ethical manner? And, consequently, should your work be published by a scientific journal that upholds the highest ethical standards in scientific publishing or not?

There is also a second way to ask this: if your research could not be done in an ethical manner because the publishers are practicing price gouging, is it conducted in an ethical manner? Can civil disobedience justify your free access to resources?

And the third way: imagine that you have already been published by several journals that stand in one great electronic repository and the publisher, which is common to all journals and the repository itself, never paid you anything for your work; is it morally justified to use for new research illegal resources that affect the economic interest of the publisher?