Clauze contractuale abuzive (1) [RO]

Citesc adesea in contracte sau prin documente tehnice de ofertare fraze de genul urmator:

“Dupa incetarea contractului, prestatorul nu va pastra copii ale documentelor si/sau materialelor realizate si nu le va utiliza fara acordul scris al beneficiarului obtinut in prealabil.”

Daca partea a doua are sens si este acoperita de clauze contractuale solide privind confidentialitatea, cea dintai este nu doar naiva, ci denota o intelegere complet eronata a serviciilor oferite de prestator. De exemplu, daca ne referim la serviciile de audit, distrugerea “documentelor si/sau materialelor realizate” inseamna distrugerea raportului de audit si a versiunilor intermediare, precum si a documentatiei care a stat la baza raportului. Cu alte cuvinte, o companie de audit sau un auditor, care este responsabil din punct de vedere legal si/sau contractual pentru opinia din raportul de audit, ar trebui sa nu mai detina nici un document sau material referitor la aceasta opinie dupa incheierea contractului. Insa dupa cum bine stiti, adeseori se intampla ca un auditor sa presteze pentru aceeasi companie (in baza unui nou contract) sau sa fie intrebat de autoritati pe ce si-a bazat opinia (in special in contexte care implica fraude de mari dimensiuni sau alte infractiuni economice). Fara a lua in calcul situatiile in care opinia publica manifesta un interes particular fata de o organizatie si, in iuresul acuzatiilor, i se solicita un punct de vedere si auditorului care a spus ca nu sunt probleme sau oricum nu probleme majore.

Similar, pentru orice alt tip de contract sau servicii. De exemplu, conform acestei pretentii, o companie de software care realizeaza solutii la cheie pentru clientii sai ar trebui sa distruga codul sursa si versiunea beta dupa incheierea contractului.

Asa cum probabil ati intuit, o astfel de obligatie este abuziva si, adeseori, disproportionata in relatia dintre cel care ofera un contract si cei care participa la ofertare. Iar aparitia ei si multiplicarea aproape in toate contractele publice sau private vazute de mine este determinata de frica unora ca prestatorul ar putea pierde (data breach) documentele si materialele respective sau le-ar putea folosi fara acordul companiei in noi solutii tehnice. Desi nu neg ca e posibil sa se intample asa (de exemplu, in zona IT, unde un sir de linii de cod care indeplinesc o anumita functie sa se regaseasca la fel in mai multe aplicatii — dar nici nu stiu daca ar fi posibil altfel de vreme ce aplicatiile in cauza folosesc aceeasi functie!), asta nu inseamna ca dispare sau se diminueaza caracterul abuziv al clauzei ori ca o astfel de prevedere poate proteja beneficiarul de o eventuala pierdere a documentelor, cum ar fi in perioada in care contractul se afla inca in derulare.

Caracterul abuziv rezulta din faptul ca un beneficiar, pentru a se proteja pe sine, impune o masura asiguratorie care prejudiciaza insusi prestatorului. Cazul auditorului care trebuie sa stearga toate datele cu privire la o misiune de audit din propriul sistem electronic lumineaza indeajuns, cred eu, acest prejudiciu prin expunerea auditorului vis-a-vis de ceea ce ar trebui sa-l protejeze pe el, dar si pe subiectii sai, si anume responsabilitatea auditorului.

Pe de alta parte, in intern, si prestatorul trebuie sa dea seama pentru contractele pe care le deruleaza sau le-a derulat si isi asigura o trasabilitate proceduralizata pentru a asigura nivelul de profesionalism pe care si-l doreste si care se asteapta de la el. Cu alte cuvinte, daca ar sterge documentele in cauza, singura dovada a incheierii proiectului ar fi un proces verbal de predare-primire si, eventual, de acceptanta. Insa la un control mai serios, pe fond, un inspector financiar sau Curtea de Conturi ar putea considera ca activitatea in cauza este doar fictiva. (#dovadaprestariiserviciului)

O astfel de situatie este valabila nu doar in cazul auditorilor, de orice fel ar fi ei, sau celor care dezvolta solutii software, ci in majoritatea contractelor de servicii bazate pe un produs intelectual. Evident ca la contractele de prestari de servicii de curatenie nu se aplica, tot asa cum nu vom vedea un instalator care sa intre sub incidenta unei astfel de clauze. Insa asta nu invalideaza cu nimic argumentul ca este o clauza abuziva, ci doar arata ca ea se aplica unui anumit de servicii.

2 ani fara sa fi invatat ceva

#coruptiaucide #incompetentaucide #proastaguvernareucide Nu, nu este doar despre #Colectiv. Tragedia din Clubul Colectiv nu a facut decat sa ne arate, cu ce pret, cat de bolnav este sistemul medical din Romania si cat de prost este pregatit sistemul in ansamblul lui (guvernamental, medical, de salvare (ISU cu toate unitatile sale), de siguranta publica (politie, jandarmerie) etc.). Sau mai bine spus, cat de nepregatit este.

Nu vorbim doar de protocoalele terapeutice sau de cele de urgenta, de lipsa coordonarii, ori de o crasa incompetenta la nivel de ministere, ci de o absenta a responsabilitatii in aproape tot sistemul. Iar asta se vede foarte bine cand te gandesti ca un pacient trebuie sa astepte 1 an de zile ca sa faca un RMN la genunchi gratuit (decontat de CNAS) desi pacientul a cotizat lunar la CASS, cand ajungi in spitale si observi ca saltelele sunt mizerabile, ca prizele ori intrerupatoarele dintr-un salon de copii sunt pericol public, cand iti vine o salvare fara medic desi apartinatorul tau a reclamat un AVC, cand afli ca pompierii au numai doua tuburi de oxigen si ca atare nu pot intra in cladire decat doi oameni, ca toate controalele se fac pe bani frumosi desi intra in atributiile de serviciu si exista si prevederi in Codul Penal s.a.m.d. Iar totul de sus in jos si de jos in sus.

Nimanui nu-i pasa decat daca ii este teama de ceva sau cineva. Eu m-am saturat de mentalitatea asta. Vreau ca oamenii sa faca lucrurile corecte pentru ca asa simt ca trebuie sa se comporte, pentru ca inteleg care le sunt indatoririle si in ce consta responsabilitatea lor si actioneaza conform acestora. Vreau sa vad ca oamenii sunt incurajati sa ia decizii si sa si le asume, mai ales cand legi absurde pun oamenii in dificultate (de exemplu, cand o persoana cu handicap sever trebuie sa vina la o comisie ca sa i se constate gradul de dizabilitate), nu ca se ascund in spatele unor organigrame ca sa nu ii salte maine cu duba.

Ah, si lucruri nasoale se vor mai intampla, dar se vor intampla nu doar din neglijenta crasa a unora, ci si pentru ca acum, la 2 ani de la Colectiv, inca nu am invatat sa ne exercitam drepturile de cetateni si inca suntem victime cu voia noastra ale unor trusturi media abjecte, patronate spiritual si mai putin spiritual de penali.

Si sa nu uit, sistemul isi da masura coruptiei, incompetentei si proastei guvernari in fiecare zi, in traficul care ne fura zile din viata, in autobuzele si ramele de metrou lipsite de aer conditionat, in “chelitul” copacilor din orasele noastre, in panselutele plantate doar ca sa fie furate peste cateva ore de niste “credinciosi” s.a.m.d.

Sa ne fereasca a’l de stiti voi de o tragedie la metrou, la ora de varf. Colectiv va parea o nimica toata.

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Hotnews. URL: https://goo.gl/NsjvmD.

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Metropotam. URL: https://goo.gl/FvKRik.

PS: Sunt nevoit sa revin asupra randurilor de mai sus in sensul in care langa cele trei cuvinte cheie — coruptie, incompetenta si proasta guvernare — trebuie sa adaug un al patrulea: sfidare. Este strigator la cer ca niste parlamentari, niste lideri politici, lideri de partide, lideri de camere ale Parlamentului Romaniei, in loc sa transmita un mesaj de condoleante la 2 ani dupa tragedie, in loc sa transmita un mesaj de sustinere a schimbarilor care trebuie sa aiba loc pentru ca astfel de drame sa nu se mai petreaca, sa aleaga sa taca in pantofii lor ca niste melci, sa isi programeze petreceri si taieri de panglici, sa iasa la declaratii politice despre orice alt subiect. Nu e lipsa de bun simt, de respect, de omenie, ci o sfidare care vine sa sustina in continuare lupta impotriva celor care se impotrivesc coruptiei, incompetentei si proastei guvernari, o sfidare care se transforma in sustinerea trusturilor abjecte anterior mentionate prin instaurarea indoielii cu privire la tragedie si a celor care vorbesc despre ea (“focul a fost pus”, “cineva se foloseste de tragedia respectiva”, “propaganda sorosista se foloseste de tragedia #colectiv” etc.). Acestor melci nu le va fi niciodata rusine pentru faptele lor si degeaba ne irosim timpul cu ei. Iar a-i inlatura de la putere nu este doar necesar, ci chiar un lucru moral, dar, din pacate, pentru milioanele de indivizi abrutizati, rudimentari in gandire si in modul cum isi percep propria lor existenta, vor fi transformati in eroii neamului.

Scriu aceste randuri nu pentru a face trafic pe un site pe care scriu rar si la care nu am nici o miza, ci pentru ca urlu in interiorul meu vazand mizeria umana care s-a instalat in societatea romaneasca, in societatea in care ar trebui sa-mi cresc copiii, in care ar trebui sa impartasesc si altora din expertiza mea, in care ar trebui sa imi duc eu insumi existenta. Si nu, nu pot sta cu mainile in san cand vad cum se incearca o abrutizare si mai acuta a cetatenilor cu care imi intersectez privirile pe strada, la facultate, la evenimente, pe holurile spitalelor, in piata, la frizer sau mai stiu eu unde.

Modificari la Codul Muncii

Hotnews a publicat ieri o știre în care era anunțată o modificare a Codului Muncii operată de actualul guvern în ideea stopării “muncii la negru” și reducerii costurilor procesuale pe care statul le are cu cazurile descoperite (amenzi, procese penale). Numai că modificările aduse Codului Muncii prin Ordonanță de Urgență sunt retrograde și total inutile. Din punctul meu de vedere, ca om care auditează fabrici și uzine, care știe ce este un contract de muncă, o fișă de pontaj, un control din partea ITM-ului sau muncă ilegală, aceasta modificare a legii este stupid realizată. Nu am de gând să fac analiză pe text acum, însă vreau să punctez câteva lucruri în ideea în care se va găsi măcar un gigel care să citească și să bage la cap pentru viitor.

(1) Cei care au scris respectiva propunere de modificare a Codului Muncii sunt cel puțin lipsiți de profesionalism. În preambul, adică în justificarea actului de modificare a legii, se afirmă că măsura legislativă se înscrie în programul de guvernare al PSD-ului, la măsura 1, intitulată … “Stimularea creării de noi locuri de muncă” (a se vedea Programul de guvernare 2017-2020, pag. 52-53, respectiv Programul de guvernare 2017-2020, var. 2, pag. 20). Din păcate pentru cei care au scris aceasta propunere, în Programul de Guvernare 2017-2020 nu există nici un rând cu privire la combaterea muncii ilegale, nu că acesta nu ar fi un deziderat; doar că PG e mai degrabă scris în ideea stimulării muncii legale, în timp ce propunerea legislativă e într-o notă exclusiv negativă. Cu alte cuvinte, în loc să stimuleze, legea combate. Adică o mentalitate învechită în care conformarea cu legea vine doar din frica de sancțiuni, de sancțiuni cât mai drastice.

De altfel, în preambul, autorul se plânge că presupusul “caracter disuasiv al sancțiunii penale a fost lipsit de efecte”.

(2) Din aceeași notă introductivă ne dăm seama că de fapt această modificare a Codului Muncii a fost scrisă pentru a da mai multe instrumente de control celor de la ITM ca să aducă mai mulți bani la bugetul de stat. E spus acest lucru aproape explicit: “Neadoptarea în regim de urgență a acestor măsuri va conduce la perpetuarea disfuncționalităților, precum şi la afectarea în continuare a respectării legislației în domeniul relațiilor de muncă, cu consecințe negative asupra lucrătorilor, a bugetului de stat, și, pe cale de consecință, a societății în general, prin menținerea unei capacități reduse de intervenție a organelor de control, în vederea combaterii muncii nedeclarate.” [subl.m.]

(3) (Ca toate actele adoptate de Guvernele Grindeanu și Tudose) Nici această propunere legislativă nu este însoțită de un studiu de impact. Așa cum ne-au obișnuit toate guvernele României, inclusiv cel de anul trecut, studiile de impact sunt mai degrabă facultative. Fiecare știe mai bine ce trebuie făcut, așa că deciziile de politică publică sunt niște chestiuni subiective, neîntemeiate pe studii, cercetări, analize, ci exclusiv pe dorința unuia sau altuia. Însă eu aș vrea să știu (cel puțin) următoarele lucruri:
(a) cât costă implementarea acestor modificări la nivelul angajatorilor?
(b) cât costă implementarea acestor modificări la nivelul autorităților?
(c) care este impactul estimat asupra sărăciei?
(d) care este impactul estimat asupra fenomenului muncii ilegale?
(e) care este impactul estimat asupra companiilor care intermediază forță de muncă (în special cea străină)?

Cine răspunde la aceste întrebări? Premierul Tudose? Madame Olguța? Brazilianu’?

(4) Una dintre prevederile introduse de noua modificare spune că: “Angajatorul este obligat să păstreze la locul de muncă o copie a contractului individual de muncă pentru salariații care prestează activitate în acel loc.” Eu știam că trăiesc în secolul al XXI-lea, nu în secolul al XIX-lea. De ce oare este nevoie de o copie a CIM la locul de muncă al angajaților? Doar ca să poată dovedi unui inspector ITM că acei angajați au contracte de muncă? Pai de ce nu ar fi suficient, de exemplu, o copie electronică? O astfel de măsură vine dintr-o eră în care ștampila încă era la putere, dar mă aștept ca, după 27 de ani de folosire intensă a tehnicii de calcul avansate în instituțiile publice, funcționarii să înțeleagă, dacă nu au competența de a gândi ei înșiși, că o imagine (copia scanată) a CIM este la vel de validă și valabilă precum o copie pe hârtie. Daca nu din motive care țin de statutul juridic al documentelor, măcar dintr-un spirit ecologist care ne impune să salvăm pădurile.

Scanarea si arhivarea documentelor este o chestiune banala nu doar pentru companii mari, care apeleaza la serviciile unor firme specializate, ci chiar si pentru o firmă care are sediul într-un apartament de bloc. Nu sunt necesare decât un scanner, un calculator sau laptop și un hard-disk extern.

(5) În ceea ce privește prezența fișelor de pontaj la locul de muncă, pot spune, pe baza experienței mele de auditor, că aceste documente nu dovedesc absolut nimic. Pentru a identifica încălcările legii, acolo unde există, fie se merge pe ponturi, fie pe controale intempestive care sunt realizate pornind de la niște matrici de risc pentru arii de activitate, tipuri de organizații și zone geografice. Sau poate că cei de la ITM și de la ANAF nu au aflat de așa ceva. Însă, tot în secolul al XXI-lea, aș prefera ca cele două instituții să se axeze mai mult pe latura preventivă și să ajute firmele să își facă treaba în mod corect, în loc să meargă în controale “ca să-i prindă”. Tot în secolul al XXI-lea, aș prefera să nu mi se ceară copie la copie, eventual și legalizată, doar ca să-și facă niște inspectori treaba.

Și mă tot întreb cum va face cel care are angajați care lucrează de acasă. Înțeleg nevoia de a verifica cât lucrează un angajat, nevoia de a verifica dacă există practici abuzive de tipul celor din audit, unde se lucrează și 12 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, dar ce te faci cu o firmă al cărui patron lucrează în fabrică nu 8 ore, ci 14, căci așa este în antreprenoriat?! Cu alte cuvinte, se dă o greutate prea mare fișelor de pontaj, iar asta pentru că în România nu știm să facem diferența între munca nedeclarată (cineva, de exemplu, patronul de mai sus, își poate asuma să muncească la el pe tarla 14 ore în loc de 8 cât are pe contract) și munca ilegală, munca forțată, precum și alte forme abuzive de muncă implicând categorii sociale vulnerabile. Un inspector ITM nu știe să se uite și în Codul Penal sau în alte legi când vine vorba de prezența unor minori într-o fabrică, ci el verifică exclusiv pe prevederile Codului Muncii. Dacă au peste 16 ani, grosso modo, nu mai contează decât contractul de muncă și pontajul.

(6) Poate că, înainte de a adopta măsuri tembele de acest fel, Guvernul României ar fi trebuit să investească în dezvoltarea REVISAL-ului. Nu se poate să avem un sistem electronic care pică, făcut cu o tehnologie de acum 10 ani, de o firmă a unui individ acuzat de corupție. Zic și eu!

(7) Sau poate că inspectorii de la ITM ar trebui să meargă mai des în control pe la firmele mici, care lucrează cu forță de muncă sezonieră, în loc să plece de la premisa că toate firmele sunt potențiali infractori și ca atare e mai bine să le punem acum să-și copieze contractele de muncă și să le distribuie în toate punctele lor de lucru. Sesizați cât de aberantă este acestă măsură?

(8) Ca om care merge prin fabrici și uzine, am învățat că există o mafie specifică traficului de forță de muncă pe care nimeni nu o poate opri. Această mafie este mână-în-mână cu angajați ai autorităților locale din domeniul muncii, cu vameși, polițiști etc. Nu se întâmplă doar la noi, ci peste tot în lume. Așa că vom găsi muncitori ilegali și în Germania, Spania, UK, dar și USA sau Canada. Problema reală care ar trebui să-i preocupe pe actualii guvernanți este ponderea muncii ilegale în economia românească și protecția angajaților. Din această perspectivă, în loc să facă experimente, poate ar fi cazul să accepte că sunt alții cu expertiză care ar putea să-i ajute să guverneze cu adevărat în interesul cetățenilor.

În final, aș vrea să mai spun ceva ce o să doară foarte tare, și anume că orice măsură de acest gen e de natură să afecteze încrederea investitorilor străini în România. O astfel de măsură nu contribuie la crearea de noi locuri de muncă, așa cum speră autorul documentului guvernamental, și nici măcar la scoaterea la suprafață a celor aflate în zona gri sau neagră a economiei. E un semnal prost pentru investitori căci în spatele unei astfel de măsuri este o dorință masivă de control, nu intenții serioase de a oferi un cadru economic coerent și corect. Iar o măsură guvernamentală sau de politică publică pe zona de dreptul muncii nu poate avea efecte pozitive la nivelul economiei atâta vreme cât se guvernează haotic o țară și lipsesc multe alte măsuri (pe zona de taxe și impozite, stimulente și oportunități etc.) complementare.

Despre educatia din Romania…

… se pot spune foarte multe; si mai ales de rau. Nu pentru ca am fi pierdut ceva (e.g., generatiile de aur, metodele eficiente de predare, autoritatea profesorilor etc.) sau pentru ca s-ar fi dus perioada de glorie, ci pentru ca noua, tuturor, ne-a pasat mai putin de ce politici publice sunt promovate in acest domeniu si ce inepti au ajuns sa conduca Ministerul Educatiei. Rezultatele celor 26 de ani de reforme reformate si schimbari schimbate de dragul ideilor de reforma, respectiv schimbare, se vad acum, in analfabetismul functional al tinerilor care ajung la interviuri in companii sau sunt angajati pe pile prin cine ce stie ce loc caldut din administratia publica centrala si locala, care vin la inscriere la facultate si nu sunt in stare sa astearna pe hartie un banal text despre ei insisi, care se indreapta catre meserii tehnice fara sa inteleaga fenomene de baza din fizica, chimie etc. sau care se apuca de studiul umanioarelor fara a fi capabili sa rezume ideea unei carti intr-o singura propozitie s.a.m.d.

Daca nu sunteti convinsi de esecul lamentabil al tuturor reformelor din educatie si al tuturor ministrilor care au condus acest domeniu, atunci poate ar fi bine sa vedeti “cum arata o scoala unde copiii merg cam degeaba timp de 8-9 ani de zile” (Tincuta Apateanu):

Bineinteles ca Madame Caty Andronescu nu o sa se lase convinsa nici in ruptul capului de datele specialistilor ca a contribuit intr-o buna masura la acest dezastru prin masuri haotice si prostii pe care le-a sustinut pana in panzele albe. De fapt, nu doar ca nu o sa se lase convinsa, ci o sa reactioneze violent cand cineva ii va spune ca in timpul unuia dintre ministeriatele sale au fost eliminate scolile profesionale sau ca plangea ca o ‘tantza’ in Parlamentul Romaniei la final de sesiune si mandat parlamentar ca sa mareasca in mod populist salariile profesorilor. Evident ca nu ea a facut toate acestea, ci sosia ei.

Si poate ca e nevoie sa-i spunem si mai raspicat ca “România are a doua cea mai ridicata rata de parasire timpurie a educației din Uniunea Europeană, cu aproape 20% dintre tinerii între 18 și 24 de ani care au părăsit timpuriu educația, adică înainte de absolvirea liceului. Media europeană fiind la 10%.” Ca, daca “in Uniunea Europeană, rata de ESL (early-school-leaving) este relativ egală între orașe mari, orașe mici sau suburbii și mediul rural”, la noi ea “este extrem de inegal împărțită.” In cifre, “in România, rata de ESL este de 6% în orașe mari, printre cele mai mici rate din Uniunea Europeană, 16% în orașe mici sau suburbii și 26% în mediul rural, de departe și fără comparație cea mai mare rată dintre toate statele UE28.” (Dani Sandu)

Iar ca sa fie si mai clar de atat pentru Madame Andronescu, “unde te naști și trăiești în România este unul dintre cei mai importanți factori prin care se determină cât timp vei merge la școală.” (Dani Sandu)

Din pacate, si in asta consta partea trista a povestii, nici in acest domeniu nu exista invatare activa de partea celor aflati la Ministerul Educatiei. Si nu pentru ca nu le pasa, ci mai ales fiindca actuala grila de functionari din minister este populata de “rubedenii “si personaje blazate ori chiar incompetente. Iar acestia dau tonul de sus in jos pentru ca detin controlul in mod discretionar, fara sa fie raspunzatori in mod real pentru ceea ce fac, asupra destinelor profesorilor si elevilor deopotriva.


Si inca 3 exemple:

Profesorilor mei … nu le datorez nimic

Astazi, pe Facebook, a fost inflatie de postari in care X, Y si Z multumeau profesorilor lor pentru cat de multe lucruri le datoreaza. Eu, facand cumva nota discordanta, trebuie sa spun public ca nu datorez absolut nimic profesorilor mei. Nici celor din preuniversitar, nici celor din facultate. Nimanui, nimic! Sa explic pe scurt de ce sustin acest lucru.

Cat am fost in scoala, profesorii mei au incercat sa ma invete obedienta, sa ma inregimenteze in cadrele lor mentale, iar eu am refuzat prin toate mijloacele posibile. Au incercat sa ma altoiasca ori de cate ori mi se parea inutila materia lor si preferam sa citesc manualele din anii urmatori. M-am revoltat si am refuzat sa dau caietul cu teme pentru ca nu erau interesati de ceea ce stiu, de ceea ce inteleg, ci de ceea ce am facut din lista lor de “responsabilitati”. Nici un profesor nu a fost in stare sa poarte o conversatie cu mine dincolo de lectiile pe care ni le dicta, de sordidele teme repetate mecanic, de cerintele absurd de prost scrise in limba romana. Ori de cate ori cereai sa ti se explice de ce s-a trecut asa de usor de la x la y, ti se spunea intr-un mod agresiv fie ca esti prost, fie ca nu e timp, fie sa citesti din manualul lipsit de sens care ti se arunca sub nas.

Da, poate nu am avut eu profesori buni in scoala generala sau in liceul pe care le-am frecventat, dar de ce a fost nevoie de un astfel de impediment?! De ce scoala S din sectorul 1 sa fie mai buna decat o alta din acelasi sector?! Nu era vorba ca nimeni nu trebuie sa fie discriminat in ceea ce priveste accesul la educatie (de calitate)?! Caci, nu-i asa, un sistem precum cel de la noi, genereaza disparitati sociale majore pe care le traduce ulterior in falii majore la nivel de nivel de salarizare, de oportunitati profesionale etc.

Acum ma gandesc la copiii mei: de ce oare la gradinita la care ii duc eu, in sectorul 4, educatoarele au pretentia ca parintii sa le doteze — pe ele si institutia ca atare — cu laptop, imprimanta, tabla alba, jucarii si alte lucruri, in timp ce la o gradinita din sectorul 3 toate acestea sa vina din fonduri publice (de la primarie) sau prin donatii institutionale, fiscalizate?! Jur ca nu inteleg unde mai este dreptatea aia sociala despre care tot s-a predicat. Macar aici, in educatie, daca in spitale nu suntem in stare. Astfel de neajunsuri si-au pus amprenta pe educatia mea: niciodata nu era timp sau nu aveam lucrurile necesare pentru a folosi laboratoarele (de chimie, de fizica, de electrotehnica etc.). Iar parintii nostri, in marea lor majoritate, nu prea isi permiteau sa contribuie la fondul clasei. Asa ca in clasa a VIII-a, sub coordonarea unui instructor tehnic, am pus la punct de unul singur instalatia electrica (tablou plus lumina si prize la fiecare banc) din sala in care invatam cum sa dam la pila si cum sa lucram cu sisteme electrice; cat sa nu ne mai chioram la o banala schema electrica sau sa ne infigem surubelnita in ochi inainte de a insuruba un surub. Asa era pe vremea mea, cand scoala era sub tutelajul unei fabrici de stalpi de inalta tensiune, iar in clasa a VIII-a ne duceau sa vizitam “oamenii muncii”. Nimeni nu ne-a spus ca de fapt noi eram pregatiti sa devenim “oamenii muncii” de maine, sa rupem salopetele la lopata si cazma. Dimpotriva, cei din scolile din “zonele bune” ale Bucurestiului erau pregatiti sa devina ceea ce azi numim “white collar”, adica functionari destoinici, profesori pentru generatiile viitoare, tinere sperante ale stiintei si cosmonauti.

Nu datorez nimic profesorilor mei din liceu si o spun fara resentimente. Nu m-au invatat nimic. Nici macar ceea ce era deja in manualele dupa care predau cu sfintenie. Chiar mai rau: am fost certat adeseori ca imi pierd timpul citind diversi autori de care ei insisi nu auzisera. La ce naiba ti-ar trebui Eugeniu Sperantia sau Jim McGuiggan in clasa a X-a, nu-i asa?! Preferau sa ne anihileze interesele, ne urmareau ca nu cumva sa iesim din profilul elevului acelui liceu, ne apostrofau ori de cate ori aveam impertinenta de a atipi pe banca sau de a ne arata dezinteresati dupa cele 5 sau 6 ore zilnice. Norma era mult mai importanta; este si acum. Kilogramele de manuale contau, nu formarea efectiva a elevului. Nici azi, in 2016, nu s-a schimbat acest lucru. Dictarea din manual sau din cine stie ce antologie de comentarii, compilatiile erudit mestesugite, nu spiritul critic, calitatea argumentarii sau corelatiile realizate pe baza informatiilor detinute. Si la acest capitol stam exact la fel.

Am terminat liceul cu un interes profund fata de literatura si mi-am dorit sa merg la Litere. Doar ca am facut meditatii cu un profesor de liceu, nu cu unul de la Litere, cum era moda si cum cerea cutuma ca sa intri acolo. Am recuperat destul de mult din ceea ce nu am facut in liceul meu cu profil real, unde profesor la engleza aveam cateva saptamani pe an, dar nu indeajuns. Am sfarsit prin a trece un an pe la Universitatea Spiru Haret in perioada in care se confunda cu Sala Polivalenta. M-am revoltat in acel an mai mult decat am facut-o in liceu, iar in perioada de sesiune am determinat o buna parte a colegilor mei sa protesteze iesind de la examenul unui tractorist agramat aciuat in perioada comunista pe la Facultate de Filosofie si ulterior lingau de profesie in fundul unui alt tractorist care preda “Metafilosofie”. Atunci am cunoscut pe propria piele ceea ce nu traisem in perioada de dinainte de 1989, si anume contactul cu activistul de partid. Fie ca e vorba de Gheorghe Cazan, fie de Musetel, alias Ion Rosca, sau alti profesori evacuati de tinerele spirite revolutionare la inceputul lui 1990 din Facultatea de Filosofie si Istorie a Universitatii din Bucuresti. Nu le datorez nimic acestor impostori. Am spus-o in nenumarate randuri: singurul lucru bun care mi s-a intamplat in acel an pierdut prin Bucuresti a fost sa capat un simt special cu care sa depistez impostorii, fraudele intelectuale si leprele culturale.

Pe fondul acestor dezamagiri am ajuns sa intru la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Dar nu datorez nimic nici profesorilor mei de aici. Nu pentru ca nu as fi avut ce sa invat de la ei, caci asta ar insemna sa mint, ci pentru ca multi au dezamagit major. Un exemplu special: in primul an, impreuna cu un coleg am mers la biroul unui profesor care avea si inca are o editura. Ne promisese carti si articole despre filosofia vechilor greci, pe care el insusi, ne spunea la curs sau seminar, le carase din strainatate. Si am mers la pomul laudat, in fostul sediu al Cartii Romanesti. Ne impresionau biroul din lemn masiv, lada de zestre tinuta pe post de masuta si tonele de fotocopii care il protejau de orice intrus. Ne-a dezumflat dupa ce a scos un pomelnic de carti pe care si le selectase din calculatorul unei universitati americane in care isi petrecuse ceva timp cat a fost doctorand. Nu tu carti, nu tu fotocopii, ci doar liste intregi. Iar noua ne revenea sarcina sa le cautam. Mai tarziu aveam sa fac si aceasta munca, ba in camaruta Catedrei de Filosofia Culturii de la Drept, ba acasa, pe dial-up, ba in generoasa, dar friguroasa sala a aceleiasi catedre, de data asta din Cantina Grozavesti. Scoteam articole si texte si le dadeam si profesorilor mei din facultate si nu mie rusine sa o spun, chiar daca unii dintre ei nu vor recunoaste in ruptul capului. Ajunsesem sa stau noptile prin facultate ca sa pot salva cat mai multe materiale. Multi dintre ei habar nu aveau cum sa foloseasca un calculator. Profesorii si portarii ajunsesera sa ma cunoasca destul de bine, iar un viitor loc in facultate imi era deja alocat in mentalul colectiv. Sau cel putin asa imi spuneau colegii. A venit o noua dezamagire cand m-am intors din Erasmus, in ultimul an de facultate, si am trecut de la cursurile cu oameni care realizau editii critice la oameni care se reinventau de la o zi la alta pentru ca Plesu decisese sa nu mai faca nici o concesie si sa stea in palton la curs. Probabil ca ii aducea aminte de momentele triste din comunism in care trebuie sa fi facut frigul groaznic. In mintea mea era cu totul altceva, si anume imaginea tractoristului de la Spiru.

Nu, nu datorez nimic nici unuia din profesorii mei din Romania. Asta nu inseamna ca nu ii respect pe multi dintre ei. Doar ca eu am o parere similara cu cea exprimata de Costica Bradatan cu putin timp inainte sa plece din tara, la ultima usa a unui troleibuz obosit, dupa o zi intreaga de seminarii si alergand catre redactia “Adevarului literar si artistic”: Singurul lucru cert in Romania este ratarea. Iar ratarea incepe cand intri in scoala pentru prima oara.

Journal Impact Factor from Thomson Reuters in their own words. Some remarks for Romanian ISI/MISI/PISI obsessed freaks

I am not a fan of metrics in research performance evaluation. I am an enemy of any kind of metrics when it comes to the use of the existent frameworks that deal with “publications” in measuring the teaching performance. I assume any rational individual will understand why it is completely idiotic to treat the teaching performance by measuring its impact or by measuring the so-called impact of someone’s publications. I don’t want to insist on that. What I find even worse than that is the fact that people are judged by the performance of a journal. For example, in Romania, if you publish in a B+ journal, you get a certain number of points, that are finally added to your annual performance evaluation. If you published with one of your colleagues, you get half and so on. Now, if you publish a critical edition you get the same points as publishing a translation, in some cases. Moreover, these types of metrics do not differentiate between various translation projects: one thing is to translate from Arabic or from Old French than from Contemporary English.

In Romania, and I have seen this trend almost all over the world, people are obsessed with ISI/MISI/PISI and other indexing and metrics. One of my thesis is that some of those promoting this type of metrics are on the payroll of the big organisations. Otherwise, I do not understand why they promote them so aggressively or defend them so fiercely. Especially when they enjoyed certain positions.

But, today, I have a fragment from a Thomson Reuters report that says it all:

For more than four decades, Thomson Reuters has published its Journal Citation ReportsTM, annually imparting the Journal Impact Factor (JIF) of the titles covered in its indexing. And for nearly as long, the JIF has been a source of controversy. Originally a metric intended to help librarians track the usage of journals in their local collections, JIF was soon seized upon by publishers and authors alike for purposes of publicity and prestige.

Although Thomson Reuters has unswervingly maintained that JIF is a specific measurement of a journal’s utility as viewed by the research community, much has been made of the figure in a manner beyond the company’s control and approval. One particularly erroneous application is the use of JIF as a proxy for an author’s overall performance. In other words, an author notes that his paper appeared in X journal, which carries a JIF of Y, and therefore his work must automatically be judged as superior. This is a misperception that Thomson Reuters has consistently endeavored to correct.

In fact, as noted above, JIF provides a specific measurement of journal impact over a specific time period. As with other resources within InCites and built on Web of Science data, the Journal Citation Reports (JCR) now feature an expanded array of metrics to provide a more extended, nuanced picture of journal impact. (Source: “Impact Measures and How to Use Them. What Can Research Metrics Really Tell Us?“)

Is it clear enough?

thomson-reuters-2016-jif

About Romanian Universities, not Obama

Today, I listened to President Obama’s commencement speech at Rutgers University. It is a speech about virtue and vices, about knowledge and ignorance, about honor and its absence in political world, about decisions. It is so inspirational that only narrow-minded people would say it is about politics. No, it is about inspiring, strengthening the spirit of the American youth, at least, some of them, those that are privileged to study there.

I choose to make this video recommendation about the university and its community, not about Obama and his rhetorical abilities. And I did that because the reality is that no European continental university will ever find the proud of its members and its alumni like the American universities. I don’t have an answer for this: why most students fail to feel they are part of an academic community, with certain values and ideas. What I do know is why Romanian universities are unable to reach a higher level of quality in teaching, research and management. I know how to change this, but I also know there is no university in this country I am temporarily in that has the courage to do what it is necessary. Too often, if not all the time, they are trapped among over-sized egos and opposing private interests, biases, inertia, and lack of leadership, as well as pseudo-values.

It is not a problem of money, of financial power or support from the state, as some still claim. We have the example of Spiru Haret University who had the financial resources, but it lacked vision and competent management and ended up by being an example of pseudo-education and pseudo-research. We have many other examples like that. And some concern state universities as well. But it is about competency and hard work, about commitment and effort, about courageous decisions to eliminate all political ties, all incompetent individuals, all resource-depleting activities.

Of course, I am arrogant in claiming this. Why others missed these things and I didn’t?! It is simple: they failed to see what it takes because they thought they have what it takes. On the contrary, I claim that I know that it takes because I can put together nodes and networks that are separate for them, and these nodes and networks represent people and structures that have the competence in making a real change in any Romanian university. Only that, in most cases, it would come with a almost complete change of personnel and administrative systems, something that makes people very uncomfortable.

Imagine a Romanian president, former or current, giving a speech about empowering people. Laughable, right?!

Now, turn your attention to a political character parasitizing the management of Romanian universities and Ministry of Education. Plenty of names to make your mental image real, right?! From former president Constantinescu and philosophers Andrei Marga to ‘Abramburica’ or Costoiu, from the cartoon character Daniel F. Funeriu to Sorin Cimpeanu. All spoke about reforming the Romanian higher-education, but failed miserably in helping it to improve even slightly. Only the current Ministry of Education, Mr. Mircea Dumitru, my former professor and colleague, had the gut to say the truth about Romanian educational system. And I don’t believe he is capable of going too far with this change of perspective.

Un raspuns scurt si … la obiect

Au fost ceva reactii la articolul de ieri, preluat si pe Republica.ro. Nu o sa le accept si ca atare nu o sa vedeti nici un comentariu pe blogul meu. Raman doar cele de pe Republica.ro. Insa tin sa spun doar un lucru: oameni buni, inainte sa comentati, inainte sa emiteti opinii, inainte sa va inflamati, cititi textul meu cap-coada, recititi-l, si apoi, dupa o pauza cat de o tigara, mai cititi-l o data sau de doua ori! Va inteleg incapacitatea de a comenta un text la prima vedere, de a suprinde ideea din mai mult de 2 paragrafe, de a urmari un argument pana la capat, de a nu da curs unor reactii umorale de la al 3-lea paragraf incolo. Nu sunt arogant, dar mi-ati dovedit ieri si in cursul acestei dimineti ca ati trecut degeaba prin scoala, si nu ma refer la faptul ca ati traversat cladirea scolii.

Pentru voi si numai pentru voi, precizez ca textul de ieri nu are nici o legatura cu Profesorul Leon Danaila, ci cu cei care, in mod ilogic, asociaza patriotismul cu alegerile personale privind stilul de viata, cu cei care cred ca a fi sarac e o dovada de moralitate sau, mai direct, o virtute, cu cei care cred ca un sistem medical este mai corect si mai bun daca medicii sunt saraci, cu cei care nu prididesc in a elogia o viata de neajunsuri in detrimentul unei vieti echilibrate. Inca o data, extazul celor care comenteaza pe marginea pozei cu Profesorul Danaila este deplasat: medicii tineri pleaca din Romania pentru ca nu vad nici o oportunitate de a se dezvolta, de a progresa, si de a oferi un viitor decent familiei lor. Cum sa faci performanta cand iti lipsesc substante sau instrumentar de baza? Cum sa faci performanta in medicina cand ai salariu de 1900 sau 3000 de lei pe luna? Voi, astia de comentati ca as fi spus eu ceva la adresa competentei si sacrificiului Profesorului Danaila, aveti habar cat costa accesul la o baza de date cu reviste medicale? Aveti habar cat costa o trusa cu instrumentarul de baza al unui chirurg astfel incat sa poata exersa si in timpul liber? Aveti habar cat costa un fMRI de 5 sau 7 Tesla? Sau macar stiti ca in Romania nu exista nici un aparat de 5T, ci doar de 3T la niste clinici private? Sau cati roboti medicali avem in spitalele publice sau private? Asa ca prefer medici bogati si un sistem care are resursele necesare in locul unei asa-zise virtuti a saraciei.

In loc de incheiere: Chapeau, Domnule Profesor!

PS: Va ofer si ceva de citit/vizionat: http://www.bbc.com/news/uk-england-35670034.

Profesorul Leon Danaila si gloata extaziata

A inceput sa circule de ieri pe Facebook o poza cu Profesorul Leon Danaila stand cu ochii inchisi in metrou. Nimic din portul sau din infatisarea pe care o poarta in public nu tradeaza exceptionalul pe care il atribuim acestui om. Un neurochirurg recunoscut la nivel national si international, dupa cum spune presa, dupa cum depun marturie alti medici.

Simplitatea cu care isi traieste viata uimeste pe multi contemporani. Li se pare ca inspira un sentiment de fronda la adresa mizeriei societatii in care traim. Acesti comentatori de ocazie extaziati nu prididesc cu epitetele si-l proclama pe Profesorul Danaila un fel de inger pazitor al unei comunitati in deriva. Printre ei, s-au gasit unii care sa-l transforme chiar in exponentul patriotismului (adevarat). Toate acestea palesc in fata ideii ca Profesorul Danaila ar fi putut pleca sa castige mai bine in alta parte, dar, din marinimia sufletului sau, a preferat sa ramana aici si sa salveze romani.

danaila_14

Comentariul in sine, poate nascut dintr-un profund sentiment de respect pentru neurochirurgul nostru, denota o miopie morala profunda. O sa incerc sa explic pe scurt de ce cred acest lucru.

In primul rand, modul de viata al Profesorului Danaila reprezinta o alegere personala. Fiecare dintre noi facem alegeri mai mici sau mai mari care, ulterior, ajung sa ne defineasca, care sa determine o anumita conduita si o anumita perceptie asupra noastra. Asta spune multe despre caracterul sau, insa doar atat.

In al doilea rand, din faptul ca medicul Danaila nu a plecat, alegand un salariu de mizerie in Romania in locul aurului pe care, ipotetic vorbind, l-ar fi putut primi in alte tari, nu putem sa concluziona ca ar fi facut o astfel de alegere pentru ca “a preferat sa salveze romani”. Pur si simplu nu avem cum sa stim acest lucru daca nu ni-l spune chiar dansul. Nici macar atunci nu am putea fi siguri ca nu si-a fabricat un argument de dragul imaginii. Pur si simplu, o astfel de concluzie este incorecta din punct de vedere logic. Ar fi putut foarte bine sa aleaga sa traiasca in Romania fiindca iubea o femeie care nu-si dorea sa o ia de la inceput printre straini. Poate ca nu l-au lasat cei din regimul ceausist. Poate, poate, poate…

In al treilea rand, argumentul utilizat de feisbucistii excitati de poza cu Profesorul Danaila contine o mica perversitate. Ni se spune ca o astfel de alegere reprezinta o dovada de patriotism adevarat, manifestarea unei virtuti, dar se trece sub tacere faptul ca un neurochirurg de cand isi incepe rezidentiatul si pana iese la pensie este platit in Romania la nivelul personalului de curatenie sau unui “assistant manager” dintr-o corporatie. Alegerea Profesorului Danaila ne indica un stil de viata auster, dar oare de ce medicii trebuie sa fie nevoiti sa mearga cu metroul, de ce trebuie sa se citeasca pe fata lor o viata de neajunsuri, de ce trebuie sa ajunga la pensie si sa nu-si poata permite sa mearga la bai de namol la Balvanyos. E valabil si pentru alte categorii profesionale. Oare nu este imoral faptul ca un astfel de om este rasplatit intreaga sa viata, pentru noptile sacrificate in slujba romanilor, mult sub nivelul unui politist, sofer de la orice minister doriti voi ori sub nivelul barmanului care il serveste pe cetateanul turmentat?

12991098_839119812888399_3808601189768326535_n
Sursa pozei: Marilena Stancu

Respectul vine nu doar din “Multumesc!”, ci si din modul cum rasplatim munca fiecaruia. Atata timp cat un medic, un profesor sau orice alt angajat nu este in stare ca din salariul sau sa asigure familiei un minimum de securitate financiara, orice “Multumesc!” este doar o dovada de ipocrizie.

Prefer oricand medici care au masini ca cea de mai jos, care au in geam o legitimatie speciala care le permite sa circule cu viteza foarte mare prin oras si sa aiba acces in zone cu restrictii de circulatie, decat medici care raman in drum cu masina personala sau cu salvarea, care se plang ca trebuie sa faca tot felul de compromisuri pentru a avea acces la literatura de specialitate sau care sa fie nevoiti sa se milogeasca pentru niste sponsorizari ca sa participe pe bune la congrese, ca sa aiba instrumentar in spital sau sa poata cumpara consumabile pentru un laborator. Si asta pentru simplul motiv ca de medic depinde in mod direct viata unui om. Daca acel medic intra in sala de operatii cu gandul la ce pune pe masa propriilor sai copii sau la sponsorizari sau fara sa beneficieze de cine stie ce instrument medical, un om poate muri. Daca acel medic nu se poate deplasa in timp util in miezul noptii la o urgenta, un om poate muri. Daca acel medic lucreaza intr-un mediu infestat cu tot felul de bacterii, un om poate muri. Nici o alta profesie nu are privilegiul de a face astfel de alegeri, cu adevarat de viata si de moarte. Asa ca, “Chapeau, Domnule Profesor! Chapeau pentru faptul ca ati razbit in conditii mizere. Chapeau ca razbiti in continuare intr-o societate care nu stie sa-si respecte valorile.

roma-1
Masina unui medic din Roma, fotografiata de mine in 2010

roma-2
Legitimatia care atesta ca soferul este medic si poate intra cu masina in zone cu restrictii de circulatie

Din nou despre “primopatie”

“Eu am fost primul care a spus cutare lucru.” “Prima carte despre subiectul S.” “Singura carte din domeniul D.” Sau dupa cum o recomanda un cunoscut pe o individa: “Prima persoana din Romania certificata sa…” Cu alte cuvinte, romanul, mai abitir decat alt chirias al acestei bucati de univers, se crede primul in toate si chiar solicita sa i se faca statuie. Nu, nu este vorba despre o practica de marketing — de “branding personal” dupa cum ii spun unii acum –, ci o patologie care are la baza un fenomen psihologic, si anume o reprezentare distorsionata despre propria persoana, despre propriile competente si rezultate. Cei care sufera de “primopatie” simt nevoia sa-si afiseze pe frunte, in piept, pe brat si pe dos, eticheta de “primul in x lucru”.

Cunosc atat de multe cazuri de acest gen incat uneori incep eu insumi sa ma intreb daca nu cumva Dumnezeu a gresit adresa atunci cand le-a spus evreilor ca sunt semintia aleasa. Romanii par a fi exact asa: primul la facut asta, primul la ailalta, primul in sus, primul in jos, primul la nascare (nu esuase Noe prin Carpati?! nu au fost romanii primul popor crestinat din Europa, de sfantul Andrei, bineinteles?!) si primul la gimnastica (de parca lotul olimpic de fete ar fi format din super-eroine).

Corolarul acestei primopatii este un puternic sentiment de persecutie: cineva ne vrea raul, cineva ne fura ideile si nu recunoaste nimic, cineva ne saboteaza munca. Pai daca suntem primii si nu am reusit mare lucru, atunci, cu siguranta, asta se datoreaza faptului ca exista o miscare sau niste indivizi care colporteaza impotriva noastra. Cum, am publicat o carte, prima din domeniu, iar unii spun ca nu aduce nimic nou, nici macar la nivel de informatie, ca este o dovada de diletantism?! Cu siguranta acele personaje sunt carcotase, rau intentionate sau pur si simplu au ceva cu mine.

Cei care sufera de primopatie vad in orice critica un atac personal, un afront adus inteligentei ancestrale la care ei au acces. Orice critic este, de fapt, un reprezentant al celui-care-nu-trebuie-numit. Totodata, contestarea calitatii muncii sau pretentiilor de primordialitate devine pentru bolnavul de primopatie un motiv de asumare si mai puternica a pozitiei.

Imi aduc aminte cum un tovaras cerea sa i se recunoasca meritele de a fi formulat pentru prima oara o cutare idee. Scrisese si el pe un blog o recenzie la o carte si isi punea o intrebare. Unul s-a apucat sa scrie o carte de analiza pornind de la o intrebare similara. Insa bolnavul nostru cerea ca respectivul autor sa scrie un articol in care sa-si puna cenusa in cap pentru faptul ca nu l-ar fi mentionat la bibliografie sau macar intr-o nota de subsol. Ar fi trebuit sa faca o astfel de mentiune? Exista o obligatie etica de a o face in prima instanta? Cu siguranta este o nota de onestitate, daca autorul si-a insusit ideea, dar a invinui o persoana de furtul unei idei necesita si o argumentare serioasa care sa scoata in evidenta apropierea dintre cele doua formulari.

Un exemplu similar este acesta, preluat de pe platforma researchgate.net:

researchgate_1
Articolul incriminat (Sursa: researchgate.net)

researchgate_2
Feedback-ul compatriotului la articolul de mai sus (Sursa: researchgate.net)

As I initiated the idea of using RG Score in the CVs in 2012, so I am the firs one ever to talk about such useful usage, therefore it is an indication that I strongly believe that RG metrics its well put together. It shows a person’s involvement in communicating in a NON FORMAL , not 100% SCIENTIFIC language as is required by Journal papers. It is not nice that initiators are not recognized in articles, not even a simple thank you. Since I initiated the use of RG score in CV in September 2012, a simple Google search will show that many CVs are already using it and some articles were published, but nobody put the minimum effort to say Thank you to …..But, I am glad to see the RG Score being used. So, the journals are journals, but the involvement on RG it shows a specific type of community participation. Than is important for a scientist, or a future scientist, better then Facebook.

Given the lack of recognition and acknowledgement (see the QUESTION and the HUGE discusion at

https://www.researchgate.net/post/ResearchGate_RG_SCORE_inclusion_in_the_personal_Curriculum_Vitae_CV)

I am more careful what I talk about and how. It is not nice to still [sic!, nota mea] ideas, much more so in a community that pretends to be scientific. And I DO NOT SEE my name in this article anywhere, so here we are about conversations on Research Gate. Perhaps we shall discuss about Ethics on RG ? Good Idea.

researchgate_3
Prima ipostaza in care ar fi aparut tema articolului incriminat (Sursa: researchgate.net)

Individul din exemplul initial, nu din cel de pe researchgate, solicita un fel de reparatie morala, doar ca, in conditiile respective, ea nu-si are locul. Autorul blamat a venit cu ideea in urma unei discutii cu colegii la bere, nu consultand bloguri. Ce este important pentru primopatie este tocmai aceasta protejare a statutului: conteaza mai mult ca Gigel a fost primul decat calitatea lucrului la care a fost primul. De exemplu, cineva incerca sa convinga un public ca are competenta necesara de a vorbi despre subiectul S pentru ca este prima persoana certificata in domeniul Ds. Legitimitatea, in acest caz, este data exclusiv de statutul de a fi fost prima persoana certificata, nu de KS-ul persoanei. Daca esti atenta la prezentarile sale, la discursurile pe care le tine, la modul cum vorbeste despre S1, S2, S3 observi ca nu detine minimum de knowledge & skills (KS). Are un minim de informatii, cu care mascheaza absenta KS-ului, si reuseste sa prinda diverse contracte exclusiv pe baza faptului ca a fost “prima persoana certificata din Romania”.

Primopatiile au ajuns sa se manifeste atat de puternic in ultimul timp pentru ca au gasit un teren fertil, si anume o cerere crescanda de legitimitate. Sunt foarte multi oameni care detin un minim de cunostinte in domeniul in care activeaza incat nu pot discerne intre ceea ce este cu adevarat valoros si ce nu. Ca atare, argumentul care convinge cel mai usor un astfel de public … needucat, este faptul ca Gigel a fost primul.

Mai acum ceva timp, dupa o disputa aprinsa cu cineva despre relevanta coaching-ului intr-o companie, pentru marea masa de angajati, vorbeam despre cat de multi oameni strang in sala “predicatorii” mediului de afaceri romanesc. La fel cum se intampla si prin alte tari. Faptul ca salile devin neincapatoare din cauza unor Gigei care stau cu gura deschisa la un alt Gigel care le povesteste despre inchipuitele lui lectii despre “cum sa se vanda” primite de la bunicu’ nu dovedeste decat ca oamenii nu stiu sa faca diferenta intre ceea ce ii poate ajuta sa progreseze si ceea ce este totalmente lipsit de valoare.

Un alt element care merita mentionat este acela ca primopatia nu are nici o legatura cu problema plagiatului. O persoana care sufera de primopatie nu va fi niciodata interesata de problema furtului intelectual caci nu face obiectul perceptiilor sale, ci acuzele vor fi indreptate exclusiv impotriva celor care atenteaza intr-un fel sau altul la statutul sau. “Eu sunt primul care a scris pe acest subiect”, ca atare eu sunt singurul care trebuie sa fie intrebat pe acest subiect, singurul care trebuie invitat la evenimente sau caruia sa i se ia interviuri. Chiar si atunci cand se petrece un caz de plagiat, el este tratat tot ca un atentat la statutul celui care emite pretentii de primiordialitate profesionala.

Aceste consideratii nu sunt nici lipsite deloc de importanta, nici produsul unei reactii umorale, ci, dimpotriva, ele sunt parte dintr-o analiza mai ampla cu privire la o anumita arie profesionala din Romania. Primopatia denota, cred eu, o anumita stare de imaturitate profesionala, si uneori se asociaza si unui puternic complex de inferioritate. Particip cu oarecare regularitate la evenimente academice si de business, cu romani si/sau straini, iar reactiile pe care le observ m-au facut sa analizez in profunzime pretentiile de primordialitate. Nu cred ca ele vor disparea vreodata, dar un spirit critic trebuie intotdeauna sa prevaleze intr-o comunitate profesionala matura.