Astazi, pe Facebook, a fost inflatie de postari in care X, Y si Z multumeau profesorilor lor pentru cat de multe lucruri le datoreaza. Eu, facand cumva nota discordanta, trebuie sa spun public ca nu datorez absolut nimic profesorilor mei. Nici celor din preuniversitar, nici celor din facultate. Nimanui, nimic! Sa explic pe scurt de ce sustin acest lucru.
Cat am fost in scoala, profesorii mei au incercat sa ma invete obedienta, sa ma inregimenteze in cadrele lor mentale, iar eu am refuzat prin toate mijloacele posibile. Au incercat sa ma altoiasca ori de cate ori mi se parea inutila materia lor si preferam sa citesc manualele din anii urmatori. M-am revoltat si am refuzat sa dau caietul cu teme pentru ca nu erau interesati de ceea ce stiu, de ceea ce inteleg, ci de ceea ce am facut din lista lor de “responsabilitati”. Nici un profesor nu a fost in stare sa poarte o conversatie cu mine dincolo de lectiile pe care ni le dicta, de sordidele teme repetate mecanic, de cerintele absurd de prost scrise in limba romana. Ori de cate ori cereai sa ti se explice de ce s-a trecut asa de usor de la x la y, ti se spunea intr-un mod agresiv fie ca esti prost, fie ca nu e timp, fie sa citesti din manualul lipsit de sens care ti se arunca sub nas.
Da, poate nu am avut eu profesori buni in scoala generala sau in liceul pe care le-am frecventat, dar de ce a fost nevoie de un astfel de impediment?! De ce scoala S din sectorul 1 sa fie mai buna decat o alta din acelasi sector?! Nu era vorba ca nimeni nu trebuie sa fie discriminat in ceea ce priveste accesul la educatie (de calitate)?! Caci, nu-i asa, un sistem precum cel de la noi, genereaza disparitati sociale majore pe care le traduce ulterior in falii majore la nivel de nivel de salarizare, de oportunitati profesionale etc.
Acum ma gandesc la copiii mei: de ce oare la gradinita la care ii duc eu, in sectorul 4, educatoarele au pretentia ca parintii sa le doteze — pe ele si institutia ca atare — cu laptop, imprimanta, tabla alba, jucarii si alte lucruri, in timp ce la o gradinita din sectorul 3 toate acestea sa vina din fonduri publice (de la primarie) sau prin donatii institutionale, fiscalizate?! Jur ca nu inteleg unde mai este dreptatea aia sociala despre care tot s-a predicat. Macar aici, in educatie, daca in spitale nu suntem in stare. Astfel de neajunsuri si-au pus amprenta pe educatia mea: niciodata nu era timp sau nu aveam lucrurile necesare pentru a folosi laboratoarele (de chimie, de fizica, de electrotehnica etc.). Iar parintii nostri, in marea lor majoritate, nu prea isi permiteau sa contribuie la fondul clasei. Asa ca in clasa a VIII-a, sub coordonarea unui instructor tehnic, am pus la punct de unul singur instalatia electrica (tablou plus lumina si prize la fiecare banc) din sala in care invatam cum sa dam la pila si cum sa lucram cu sisteme electrice; cat sa nu ne mai chioram la o banala schema electrica sau sa ne infigem surubelnita in ochi inainte de a insuruba un surub. Asa era pe vremea mea, cand scoala era sub tutelajul unei fabrici de stalpi de inalta tensiune, iar in clasa a VIII-a ne duceau sa vizitam “oamenii muncii”. Nimeni nu ne-a spus ca de fapt noi eram pregatiti sa devenim “oamenii muncii” de maine, sa rupem salopetele la lopata si cazma. Dimpotriva, cei din scolile din “zonele bune” ale Bucurestiului erau pregatiti sa devina ceea ce azi numim “white collar”, adica functionari destoinici, profesori pentru generatiile viitoare, tinere sperante ale stiintei si cosmonauti.
Nu datorez nimic profesorilor mei din liceu si o spun fara resentimente. Nu m-au invatat nimic. Nici macar ceea ce era deja in manualele dupa care predau cu sfintenie. Chiar mai rau: am fost certat adeseori ca imi pierd timpul citind diversi autori de care ei insisi nu auzisera. La ce naiba ti-ar trebui Eugeniu Sperantia sau Jim McGuiggan in clasa a X-a, nu-i asa?! Preferau sa ne anihileze interesele, ne urmareau ca nu cumva sa iesim din profilul elevului acelui liceu, ne apostrofau ori de cate ori aveam impertinenta de a atipi pe banca sau de a ne arata dezinteresati dupa cele 5 sau 6 ore zilnice. Norma era mult mai importanta; este si acum. Kilogramele de manuale contau, nu formarea efectiva a elevului. Nici azi, in 2016, nu s-a schimbat acest lucru. Dictarea din manual sau din cine stie ce antologie de comentarii, compilatiile erudit mestesugite, nu spiritul critic, calitatea argumentarii sau corelatiile realizate pe baza informatiilor detinute. Si la acest capitol stam exact la fel.
Am terminat liceul cu un interes profund fata de literatura si mi-am dorit sa merg la Litere. Doar ca am facut meditatii cu un profesor de liceu, nu cu unul de la Litere, cum era moda si cum cerea cutuma ca sa intri acolo. Am recuperat destul de mult din ceea ce nu am facut in liceul meu cu profil real, unde profesor la engleza aveam cateva saptamani pe an, dar nu indeajuns. Am sfarsit prin a trece un an pe la Universitatea Spiru Haret in perioada in care se confunda cu Sala Polivalenta. M-am revoltat in acel an mai mult decat am facut-o in liceu, iar in perioada de sesiune am determinat o buna parte a colegilor mei sa protesteze iesind de la examenul unui tractorist agramat aciuat in perioada comunista pe la Facultate de Filosofie si ulterior lingau de profesie in fundul unui alt tractorist care preda “Metafilosofie”. Atunci am cunoscut pe propria piele ceea ce nu traisem in perioada de dinainte de 1989, si anume contactul cu activistul de partid. Fie ca e vorba de Gheorghe Cazan, fie de Musetel, alias Ion Rosca, sau alti profesori evacuati de tinerele spirite revolutionare la inceputul lui 1990 din Facultatea de Filosofie si Istorie a Universitatii din Bucuresti. Nu le datorez nimic acestor impostori. Am spus-o in nenumarate randuri: singurul lucru bun care mi s-a intamplat in acel an pierdut prin Bucuresti a fost sa capat un simt special cu care sa depistez impostorii, fraudele intelectuale si leprele culturale.
Pe fondul acestor dezamagiri am ajuns sa intru la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Dar nu datorez nimic nici profesorilor mei de aici. Nu pentru ca nu as fi avut ce sa invat de la ei, caci asta ar insemna sa mint, ci pentru ca multi au dezamagit major. Un exemplu special: in primul an, impreuna cu un coleg am mers la biroul unui profesor care avea si inca are o editura. Ne promisese carti si articole despre filosofia vechilor greci, pe care el insusi, ne spunea la curs sau seminar, le carase din strainatate. Si am mers la pomul laudat, in fostul sediu al Cartii Romanesti. Ne impresionau biroul din lemn masiv, lada de zestre tinuta pe post de masuta si tonele de fotocopii care il protejau de orice intrus. Ne-a dezumflat dupa ce a scos un pomelnic de carti pe care si le selectase din calculatorul unei universitati americane in care isi petrecuse ceva timp cat a fost doctorand. Nu tu carti, nu tu fotocopii, ci doar liste intregi. Iar noua ne revenea sarcina sa le cautam. Mai tarziu aveam sa fac si aceasta munca, ba in camaruta Catedrei de Filosofia Culturii de la Drept, ba acasa, pe dial-up, ba in generoasa, dar friguroasa sala a aceleiasi catedre, de data asta din Cantina Grozavesti. Scoteam articole si texte si le dadeam si profesorilor mei din facultate si nu mie rusine sa o spun, chiar daca unii dintre ei nu vor recunoaste in ruptul capului. Ajunsesem sa stau noptile prin facultate ca sa pot salva cat mai multe materiale. Multi dintre ei habar nu aveau cum sa foloseasca un calculator. Profesorii si portarii ajunsesera sa ma cunoasca destul de bine, iar un viitor loc in facultate imi era deja alocat in mentalul colectiv. Sau cel putin asa imi spuneau colegii. A venit o noua dezamagire cand m-am intors din Erasmus, in ultimul an de facultate, si am trecut de la cursurile cu oameni care realizau editii critice la oameni care se reinventau de la o zi la alta pentru ca Plesu decisese sa nu mai faca nici o concesie si sa stea in palton la curs. Probabil ca ii aducea aminte de momentele triste din comunism in care trebuie sa fi facut frigul groaznic. In mintea mea era cu totul altceva, si anume imaginea tractoristului de la Spiru.
Nu, nu datorez nimic nici unuia din profesorii mei din Romania. Asta nu inseamna ca nu ii respect pe multi dintre ei. Doar ca eu am o parere similara cu cea exprimata de Costica Bradatan cu putin timp inainte sa plece din tara, la ultima usa a unui troleibuz obosit, dupa o zi intreaga de seminarii si alergand catre redactia “Adevarului literar si artistic”: Singurul lucru cert in Romania este ratarea. Iar ratarea incepe cand intri in scoala pentru prima oara.