Cui ii este frica de reintroducerea admiterii la facultate?

De cativa ani buni militez pentru reintroducerea examenului de admitere la facultate. Am discutat pe acest subiect cu foarte multe persoane si adesea s-au gasit detractori care sa ma acuze ba ca sunt in dezacord cu realitatile romanesti, ba ca sunt de moda veche, ba ca nu exista finantare pentru a plati corectura, ba ca o astfel de masura ar duce la reinventarea coruptiei de la admitere (e.g., la finele anilor ’90, se zvonea ca la Facultatea de Litere de la UB nu intri decat daca faci meditatii cu un profesor de acolo). Spre nenorocul acestora, actiunea rectorului Universitatii Babes-Bolyai vine sa-mi dea dreptate.

Ieri, rectorul UBB, Prof. Dr. Ioan Aurel Pop a anuntat ca institutia de invatamant pe care o conduce a luat decizia de a reintroduce examenul de admitere la toate facultatile. Totodata, el a apreciat ca eliminarea examenului a fost o greseala. Desi sunt de acord cu domnia sa, nu vad cum mai putem indrepta ceva din trecut. Acum trebuie sa ne concentram pe ce pot face universitatile astfel incat sa-si asigure o cat mai buna calitate a masei de studenti, masteranzi si doctoranzi. Dar nu am de gand sa intru in strategie universitara sau planuri de actiuni, ci doar sa invoc argumentele mele pentru reintroducerea admiterii la toate facultatile Universitatii din Bucuresti si implicit sa pun problema lui “cui” ii este frica de o astfel de masura (primul pas in orice analiza pe aceasta tema!).

Primul argument este cel legat de teama cadrelor didactice si a celor care conduc facultatile din Universitatea din Bucuresti de a nu ramane fara “materie prima”. Este foarte probabil ca tocmai asta sa se intample, si anume ca la examenul de admitere sa se prezinte doar 10 candidati pentru o oferta de 50 de locuri. Insa acest pericol poate fi trecut daca reintroducerea examenului nu se face brusc, daca nu te apuci sa schimbi totul peste noapte. Trebuie sa comunici astfel de masuri din timp, trebuie sa le faci “populare” in sensul in care le dai ceva la schimb celor pe care ii tintesti. Nu poti doar sa iesi in strada si sa afirmi ca de maine reintroduci examenul de admitere. De ce ar veni la tine un absolvent de liceu cu nota 9 si nu s-ar duce la o alta universitate, unde nu exista nici examen si nici taxa de examinare?!

Daca noi, profesorii (ma introduc si pe mine aici, desi eu nu am o catedra nici la UB, nici la SNSPA), nu suntem in stare sa ne invingem teama de necunoscut si nu devenim putin mai atrasi de risc, atunci vom continua sa ne ducem o existenta precara intr-un sistem educational macinat de o perceptie exterioara extrem de nefavorabila si de o subfinantare cronica. Examenul de admitere ar trebui sa fie prima sita care cerne intre viitorii absolventi de universitate de prestigiu si cei de universitate obisnuita sau mediocra. Cu cat sita aceasta functioneaza mai bine, (1) cu atat vom ajunge sa nu ne mai plangem de calitatea studentilor care nu stiu sa scrie in limba romana, (2) cu atat vom ajunge sa lucram mai bine pe partea didactica dar si pe cea de cercetare, si (3) cu atat vom creste valoarea noastra ca profesori.

Al doilea argument, poate ceva mai puternic, tine de ceea ce poate oferi universitatea. Nu e suficient ca o universitate sa aiba 100, 150 sau 250 de ani de existenta. Istoria nu face nici cat o ceapa degerata cand vine vorba de piata studiilor universitare. In context academic, cota universitatii nu e data de cladirile si mirosul de vechi impregnat in zidurile acesteia, ci de nivelul studentilor, de performantele lor in timpul studiilor si dupa, de numarul de publicatii si impactul acestora, de valoarea cadrelor didactice si baza materiala aflata la dispozitia acestora. Cu alte cuvinte, prestigiul universitatii. Iar la acest capitol, Universitatea din Bucuresti nu sta mai bine decat o universitate privata.

Acest lucru se vede cel mai bine la FJSC, unde am predat o vreme. In conditiile in care au aparut doua firme de training pentru palmasi numiti impropriu “jurnalisti”, numarul de studenti a scazut considerabil. Nu e vorba de golul demografic si nici de scaderea atractivitatii jurnalismului, relatiilor publice ori publicitatii, ci de faptul ca, pe o piata deschisa, cursurile universitatii nu au rezistat in fata cursurilor unor firme de training. A lipsit ceva: prestigiul. Nu mai este ca in ’90 sau in 2000, cand spuneai ca esti student la Universitatea din Bucuresti si lumea te privea cu alti ochi. Acum nu exista nici o diferenta intre studentul de la UB si cel de la Spiru Haret, iar asta face ca numarul celor care se indreapta inspre facultatile UB sa fie mai mic sau, in cele mai bune situatii, constant.

Prin urmare, examenul la admiterea poate functiona ca un diferentiator pe piata studiilor universitare. Insa observ o teama ingrozitoare din partea conducerii UB de a-si asuma masuri extrem de indraznete in privinta mai multor lucruri: de la o strategie pe termen mediu si lung coerenta pana la eliminarea unor “asperitati” care fac ca relatia studentilor cu institutia sa fie cel putin dificila si sa contribuie la o proasta reputatie a universitatii, de la reintroducerea examenului de admitere de frica pedalarii in gol timp de un an sau doi pana la asumarea unui rol mai activ pe piata studiilor universitare s.a.m.d. Examenul de admitere este un diferentiator dintr-o lista considerabila, dar nu mai detaliez aici.

In al treilea rand, o masura de cernere a viitorilor studenti este benefica chiar lor, subiectii directi ai examenului. A avea colegi mai bine pregatiti inseamna o competitie mai puternica si mai avantajoasa: cand nu ai cu cine sa discuti, sa colaborezi pe proiectele pentru cursuri, sa faci echipa pentru diverse competitii etc., atunci ajungi sa te plafonezi, sa nu iti incerci limitele, sa nu iti doresti sa urci pe K2 si sa alegi un traseu prin Fagaras. Teama de esec este atat de mare incat multi candidati ar prefera oricand sa mearga la o universitate unde nu se da examen decat la una care tine la emblema sa. E teama de esec, dar este si teama de necunoscut. Ce stiu eu ce este acolo, la examen?! se vor intreba potentialii candidati.

Lipsa de transparenta in privinta evaluarilor, atat de bine intiparita in mintea multor cadre didactice din intreg sistemul educational romanesc, nu doar de la UB, ii sperie pe multi potentiali candidati. Amintiti-va de zvonul la care faceam trimitere la inceputul articolului. Folclorul respectiv nu a ajuns sa fie infirmat niciodata, dar nici confirmat. Semnul de intrebare ramane pentru ca procesul de contestare a notei, de exemplu, este extrem de rigid si inchis. Depui o contestatie si imediat cel care a facut prima corectura discuta despre contestarea autoritatii sale. Am vazut situatii de acest gen de prea multe ori in universitate, la examenele obisnuite. Eu insumi am avut de suferit de pe urma unor astfel de “evenimente”.

Mai departe, teama de esec pe care o resimt multi potentiali studenti ai UB se transmite adesea si parintilor acestora, daca nu cumva ea este deja instalata. A nu recunoaste acest fapt inseamna a te imbata cu apa rece in privinta examenului de admitere. Ai nevoie de masuri de comunicare eficiente pentru a risipi aceasta teama. Iar daca stii sa comunici bine si o faci cum trebuie, atunci examenul de admitere se transforma intr-o foarte buna parghie care sa mute decizia privind universitatea dorita de catre copil in favoarea UB. Nu de putine ori parintii isi influenteaza odraslele sa mearga la o universitate mai buna si nu neaparat hotarand in locul lor, ci sustinandu-i, asigurandu-i ca un potential esec nu le va afecta relatia sau viitorul, oferindu-le siguranta pentru a-si asuma confruntarea cu un examen de admitere.

Nu mai insist cu argumentele mele, cu aprecierile pe care le fac din dubla calitate de cadru didactic asociat la doua universitati si de observator extern. Nu ne ramane decat sa asteptam o decizie similara si din partea rectorului UB, Profesorul Mircea Dumitru, care trebuie sa o propuna Biroului Senatului.