Este greu sa scrii la trecut despre profesorii tai, despre cei care si-au lasat amprenta asupra modului tau de a gandi si de a fi. Este greu pentru ca in astfel de momente … tacerea si vorba sunt la fel de dureroase, pentru ca refuzul de a te recunoaste pe tine insuti in absenta celuilalt da nastere la un tipat interior ingrozitor. Ceea ce pare indepartat, chiar daca cert, devine “si mai cert” prin faptul ca il resimtim aproape.
Pe de alta parte, a vorbi la trecut despre profesorii tai te indeparteaza de ei. Nu-i mai percepi aproape, “contactabili”. Te indepartezi de ei si totul iti pare straniu. Asa imi pare si mie acum, constientizand plecarea dintre noi a Profesorului Solcan, incercand sa ma salvez amintindu-mi de el.
Nu as putea spune ca l-am cunoscut. De altfel nu stiu cati oameni ar putea afirma acest lucru. Firea retrasa, adesea ciudata prin zidul pe care-l impunea celorlalti, nu te invita la amicitie. Nu puteai fi prieten cu el asa cum esti prieten cu un coleg cu care iesi la o bere sau cu care te intalnesti intr-un anticariat si decideti impreuna sa va petreceti dupa-amiaza in cautare de premii cu iz de altadat’. De altfel, ultima oara cand l-am zarit, in treacat, era chiar intr-un anticariat, vis-a-vis de Sala Dalles. Parea ingandurat, dar oare nu intotdeauna asa parea?!
Cele mai puternice amintiri cu el sunt trei, dintre care doar doua merita sa fie amintite aici. Prima este din anul intai de facultate, cand am avut un curs obligatoriu cu dansul. Era incredibil de riguros si economic in vorbire si asta imi placea. Am descoperit insa ca rigurozitatea lui nu este si a mea, ca acel criteriu care merge la el nu se aplica la mine. Sub imperiul acestei temeri am mancat jaratec pe paine si am produs un referat decent. Nu-mi aduc aminte daca a fost 9 sau 10, ci faptul ca stateam la etajul 2 la actuala Facultate de Drept, in fata usii cu grilaj unde isi avea biroul Profesorul Solcan si asteptam sa-mi vina randul pentru a preda referatul. Temerii mele i-a raspuns cu o singura propozitie: “argumentarea conteaza”. Nimic mai mult. De atunci am invatat ca argumentarea conteaza, iar in absenta coerentei si corelatiilor corecte ea nu este posibila.
Al doilea lucru pe care mi-l amintesc este dintr-o vara terifianta, cand Facultatea de Filosofie se mutase de ceva vreme in sediul din Grozavesti dar se lucra la planseul de la parter. Fiindca sub cladire se afla o mare groapa ce oferea o oarecare protectie lighioanelor si animalelor comunitare, o catea fatase acolo. Profesorul Solcan, care iubea nespus de mult animalele, a stat doua saptamani in jurul acelei gropi, intrand intr-un impropriu numit subsol si hranind cateau, incercand sa-i ofere un ajutor pe care nu avea cum sa-l primeasca altfel. Dupa o vreme, acelasi Profesor Solcan, cu pretul propriei sale integritati fizice a scos cateaua si puii din subsol pentru a nu muri acolo. La cateva ore, planseul de sub sala calculatoarelor s-a prabusit la propriu in subsol. Acest lucru cred ca spune multe despre caracterul unui om.
Tot ce pot sa sper este ca acum a scapat de presiunea timpului — lucrurile administrative il terorizau, din propria lui declaratie — si ca, acolo, oriunde ar fi acest loc, are timp sa citeasca toate cartile care-l fascinau. Ca atare, va urez lectura placuta stimate domnule Profesor Mihail-Radu Solcan! Lectura placuta!