Liiceanu – despre noul hedonism sau bovarismele unor intelectuali(*)

Liiceanu si-a propus sa ne uimeasca in mod definitiv si ireparabil prin intermediul unui nou jurnal. Motivul?! Se pare ca doamnele ‘de bine’ ale Bucurestilor il cam uitasera prin colturile stinghere ale “lumii intelectuale” de pe la noi. Ca atare, Marchizul s-a hotarat sa repare acest lucru cu varf si indesat. Noua carte pe care a scos-o din infernala-i minte nu paraseste limitele inguste ale scriiturii cu care ne-a obisnuit pana acum: jurnalele si eseurile de duminica.

Ca sa intelegeti despre ce este vorba, va invit sa cititi o asa-zisa cronica de carte aparuta in “Cotidianul” de azi.

De fapt, cei care vor avea bunavointa de a citi aceasta carte (eu nu prea as face-o daca as fi in locul vostru) vor avea de ales intre doua interpretari posibile: prima spune ca Liiceanu incearca in stilu-i caracteristic sa ne propuna o noua forma de hedonism, una in care luxul (adica extremul pozitiv – nu de alta dar exista si extremul negativ) se combina cu un elitism de tip clasic. De fapt, el ne ofera un exemplu viu pentru hedonismul practicat de negustorii milanezi din vremea lui Augustin — acestia imbinau luxul cu “dragostea de intelepciune” (n-am inteles niciodata de ce philosophia a fost tradus din greaca in romana cu “iubirea de intelepciune”, suna mai natural si mai normal in limba romana in varianta utilizata de mine :)).

A doua interpretare, pentru care vor opta cei mai multi, probabil, este aceea ca Tovarasu’ Liiceanu nu face altceva decat sa dea dovada de un bovarism bolnavicios, unul de care s-au molipsit mai toti intelectualii romani. El isi construieste imaginea unui intelectual rasat, pentru care nu doar cartile “bune” sunt la loc de cinste ci si masinile, tigaiele de teflon, crema de corp etc. In realitate, mainile ii miros de la tutun (daca inca mai fumeaza), haina ii este putin tocita in coate, cremele de fata sau de corp mai raman in unele diminete ferecate in dulapiorul din baie la fel cum si stomacul mai uita sa se alimenteze cand probleme presante il scot val-vartej pe proprietar din confortul locuintei sale. Liiceanu mimeaza, dupa umila mea parere, imaginea pe care si-a impus-o U. Eco. Insa diferenta intre cei doi este uriasa: Eco are o opera atat stiintifica, cat si literara de exceptie, recunoscuta ca atare in lumea intreaga, unde conferinte si volume intregi ii sunt dedicate, in timp ce concetateanu’ nostru se balaceste in magulirile unor aplaudaci privati de la natura de spirit propriu. Mai mult, Liiceanu nu a vazut in viata sa o critica serioasa intr-o revista de specialitate din lumea academica internationala (nu se pun cele scrise de aplaudacii lui) — sper ca nu gresesc, dar ma puteti combate cu exemple.

——
(*) Am publicat aceasta nota pe pagina personala de Facebook in data de 20 noiembrie 2008. O reiau aici si acum fiindca mi se pare de extrema actualitate si pentru ca nu as vrea sa se piarda in meandrele unei platforme de socializare. Redau in continuare si comentariile mele si ale unui fost coleg/fost prieten al carui nume il voi evita:

W.P. Iti impartasesc mult din observatii daca ma uit in oglinda si zic ca sunt numai si numai iubitor de intelepciune. Altminteri, tind sa cred ca indemnul ‘scrieti, ba, numai scrieti’ este inca necesar pentru Romania. Si, daca Liiceanu scrie si o face bine, orice ar scrie, este de bine. Mai mult, cartile lui obisnuiesc publicul sa cheltuiasca bani pe carti, o obisnuinta prielnica si pentru adeptii unei strenge Wissenschaft.
November 20, 2008 at 4:55pm

Cristian Ducu Intr-adevar, este necesar sa se scrie. Romania sufera enorm de pe urma faptului ca nu avem traditii in traducerea textelor (cum au italienii si francezii), clasice sau moderne, in comentariile aplicate, in studiile de profunzime. Dar nu cred ca orice s-ar scrie ar merita. Faptul ca se scrie este doar un semn al nevoii, insa cum se scrie, ce se scrie, cat de mult, este un semn de sanatate culturala.

Pe de alta parte, asa cum noi am mai discutat, exista o deschidere a editurilor fata de eseistica dar nu si fata de studiile serioase, fata de proiectele de traduceri la care trebuie sa contribuie si cu finantare, sau, pur si simplu, fata de revistele de specialitate. Deschiderea reclamata de mine se petrece doar in cazul anumitor persoane, care, intamplator sau nu, fac parte dintr-un grup reunit in jurul anumitor persoane publice.

Ai dreptate si cand spui ca publicul trebuie obisnuit sa cheltuiasca bani pe carti. Asa e. Cu totii trebuie sa fim reobisnuiti/obisnuiti sa dam banii pe carti si nu pe fotocopii. Dar cum sa faci acest lucru cand o carte, indiferent care, ajunge sa coste 80 de RON? Pai ti-ai putea-o cumpara din salariul de profesor de liceu? Nu prea cred.

Apoi suspectez ca argumentul contine o capcana: obisnuieste publicul sa cheltuiasca bani pe carti scriind cat mai mult, dar scriind doar eseistica iti vei educa lectorii ca exista doar acest stil de a scrie. Din ’91 si pana astazi, cate studii de profunzime s-au publicat la Editura Humanitas? Nu se pun Muresan, Parvu si Flonta.
November 21, 2008 at 9:52am

Cristian Ducu Si Madalina Diaconu – care nu e rezultatul culturii romane, ci al celei germane/austriece.
November 21, 2008 at 9:55am

W.P. sunt de acord cu descrierea pe care o faci situatiei cartilor serioase din Romania, mai curand inexistente. Insa, tot mai cred ca o carte eseistica scrisa de un filosof este un semn bun. As indrazni sa spun ca locuitorii Romaniei nu sunt obisnuiti cu lucrurile riguros facute, mai ales daca aceste lucruri tin de cultura. Daca citesti o istorie a filosofiei romanesti, sau iti imaginezi ca exista o asemenea istorie, vei intilni multa poezie chiar si la autori ce pretindeau ca nascocesc sisteme filozofice de tip hegelian. G. Liiceanu nu pretinde asa ceva, caz in care poate fi judecat numai ca venind onorabil si bine in continuarea unei traditii. In plus, nu stiu daca traditia aceasta atrage fatal catre continuarea ei. Eu, de exemplu, dupa ce am citit Cioran la 16 ani, am fost inclinat imediat sa citesc filozofi propriu-zisi. Ma gandesc ca nu sunt un caz special. Cred, dimpotriva, ca este o consecinta justificabila schimbarea tipurilor de lectura. Dupa ce citesti o scriere eseistica incantatoare, cum am auzit ca sunt cele ale lui Liiceanu, incepi sa te gandesti care sunt cauzele pentru care autorul a fost in stare de asa ceva si stiind ca in spatele lui stau cartile seriase de filozofie, te apuci sa le citesti.
November 21, 2008 at 4:16pm

Cristian Ducu Intr-adevar, pretentia lui Liiceanu de a nascoci un sistem s-a domolit de la “Despre limita” incoace. Probabil si sub mirajul pe care il exercita Heidegger asupra lui. Dar iarasi cred ca operam cu o confuzie: una e ca o persoana sa pretinda ca e creator de sistem si alta ca nu avem de-a face decat cu lucrari de eseistica filosofica in ceea ce unii numesc cu emfaza “filosofia romaneasca”. Primul caz e similar cu cel al copiilor, care, inca necopti la minte, se imbraca in costume de cavaleri si rotesc sabii de lemn in jurul capetelor lor si striga cat ii tin plamanii ca ei sunt “cavalerii mesei rotunde”. Nu le poti replica nicicum fiindca ei au impresia ca sunt “cavalerii mesei rotunde”. In cazul celelalt, exista constrangerea de a te raporta numai la acel tip de literatura filosofica. Altceva nu exista, iar daca vrei sa practici un alt tip de discurs, atunci trebuie sa te distantezi explicit de ce au facut altii in Romania din acea paradigma. E o legitimare necesara.
November 25, 2008 at 1:54pm