Jurnalul unui om care se teme

Recenzia de mai jos a apărut în „Observatorul Cultural”, nr. 1005, pe data de 6 februarie 2020. Intertitlurile au fost adăugate de redacție. Mulțumesc lui Ovidiu Șimonca Jr. pentru amabilitatea de a găzdui textul meu în paginile revistei pe care o coordonează.


La finalul lui 2019, Editura Art a publicat jurnalul inedit al lui Mihail Radu Solcan (1953-2013). Dacă nu știți cine a fost Mihail Radu Solcan, nu trebuie să vă speriați. Înşiși editorii recunosc faptul că fostul profesor universitar nu era cunoscut în afara unui cerc destul de restrîns de prieteni, colegi și studenți de la Facultatea de Filozofie a Universității din București. De altfel, în portretul pe care cei doi editori, Mircea Flonta și Constantin Vică, îl fac lui Solcan în preambulul paginilor de jurnal, ei se străduiesc destul de mult să dea o însemnătate specială persoanei și operei regretatului profesor; ei simt nevoia să îi confere un loc în spațiul cultural românesc contemporan.

Textul oferit acum tiparului, cele 241 de pagini, reprezintă o selecție operată de Flonta și Vică dintr-un text de 1.008 pagini scrise într‑un document electronic denumit simplu „Însemnări zilnice“ (p. 33). Fișierul electronic în cauză ar conține note aproape zilnice făcute între 1 august 2007 și 17 ianuarie 2013, doar că Mihail Radu Solcan, ne spun tot editorii, ținea un jurnal încă din anii ’80 (p. 9). Alegerea celor doi este motivată de dorința acestora de a „restitui contururile mari ale unui remarcabil profil intelectual“ (p. 33). Fără a ști materialul documentar în totalitatea sa, nu ne putem pronunța dacă această selecție este cea mai justă în raport cu obiectivul propus. Cum, de altfel, nu putem spune nici cît de mult a „cosmetizat“ selecția în cauză profilul autorului jurnalului. Mai degrabă primul nostru gînd este că volumul de față va rămîne o întreprindere singulară, fără alte restituiri care să ofere publicului niște repere mai solide atît în ceea ce privește personalitatea lui Mihail Radu Solcan, cît și contextul cultural din anii ’80 și ’90, în care acesta a fost cel mai activ în plan profesional.

De altfel, dacă s-ar găsi cineva interesat de istoria filozofiei în România anilor 1977-1990, adică de la decizia de comasare a facultăților de Istorie, Filozofie, Psihologie și Sociologie și pînă la schimbările care au urmat căderii regimului comunist în România în decembrie 1989, inclusiv desființarea Academiei „Ștefan Gheorghiu“, unde Mihail Radu Solcan a lucrat din 1977 ca documentarist, ar avea la dispoziție un fond documentar foarte subțire. Puținele jurnale publicate ale unora dintre cei care au trăit acele momente sînt semnificativ „coafate“, redînd faptele într-o lumină favorabilă autorilor și contorsionînd grav realitățile acelor vremuri. Iar cele mai interesante pagini rămîn încă închise publicului larg, nestudiate, în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Un refugiat din fața vieții

Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 este, cum spunea o fostă colegă, „un text uman“. Este despre omul Solcan și aproape deloc despre gîndirea sa filozofică. Este despre omul Solcan cu preocupări extrem de variate și obsedat de colecționarea de cărți vechi, dar mai ales dominat de teamă. De fapt, portretul care reiese din jurnalul său este mai degrabă cel al unui personaj pentru care teama este o stare permanentă decît cel al unui intelectual care dorește să fie „«low-profile» by choice“, deși ar avea anvergura unui mare gînditor. Cu alte cuvinte, imaginea despre omul Solcan pe care cineva și-ar putea-o face citind prin propria lupă însemnările zilnice este, în opinia noastră, foarte departe de modul în care doresc editorii să ne apropiem de regretatul profesor universitar.

La 2 decembrie 2007, Solcan însuși se declara „un om temător“ (p. 55). Se temea să introducă în propriul curs o idee pe care o considera potențial născătoare de controverse, și anume „o critică a ideii de proprietate intelectuală“. Ar fi preferat „un turn de fildeș în care să fie discutate în liniște“ astfel de „lucruri care sună – la un moment dat – «monstruos»“ (12 februarie 2008, pp. 66-67).

Îi era teamă nu numai să introducă idei controversate în lista de teme care alcătuiau cursurile sale, ci și să scrie despre ele. Pe 14 aprilie 2008, de exemplu, nota: „Mi-am făcut un plan să scriu un text despre posibilitatea/imposibilitatea gîndirii liberale în context românesc. Să vedem dacă am tăria să-l și scriu, dar mai ales să-l fac public. Cred că trebuie s-o fac. Am lăsat să treacă atîta timp după 1989 fără să încerc să mă definesc, să mă așez undeva pe o poziție în dezbaterile de idei de la noi“ (p. 71). În ciuda necesității resimțite de Solcan de a scrie despre tema respectivă, nu va concretiza niciodată această intenție.

Iar atunci cînd scrie, se teme de reacții. De exemplu, după ce îi apăruse textul despre legalizarea consumului de marijuana, se temea de faptul că atenția de care se bucura îi va tulbura ritmul zilnic. Îi era teamă de propriul succes, de eventuala nevoie de a răspunde tuturor celor care ar fi fost stîrniți de gîndurile sale să ia atitudine, să-și spună propria opinie, să-l combată, cu alte cuvinte, să pună presiune pe el.

Subliniind un pasaj din jurnal în care Solcan relatează o discuție electronică purtată prin email cu tînărul său discipol Ionuț Sterpan, în care detalia ce înțelege el prin „low profile“ (p. 46 – „Cine își bate capul să exercite presiuni asupra cuiva care este low profile?“), editorii par a induce ideea că ne aflăm în fața unui filozof care a ales neangajarea în viața publică ca expresie a unei virtuți speciale. Poate că așa să fi stat lucrurile, însă în volum descoperim că, deși e vorba de o alegere, ea este condusă de o puternică și profundă teamă. Iar teama aceasta vine din interior, de la modul de viață pe care Solcan însuși și l-a ales. Cu alte cuvinte, nu era „un om al acțiunii“ (p. 178), ci „un refugiat“, un refugiat din fața vieții, din fața propriei imagini în fața oglinzii, din fața rolului pe care intelectualii ar trebui să-l joace nu doar în mediul academic, ci și în societate. Se retrăsese de mult în turnul său de fildeș. La figurat, dar și la propriu: acasă, printre cărți, sau în biroul său de la facultate, pe care îl bricolase de unul singur. Era, de altfel, singurul profesor al Facultății de Filozofie a Universității din București care beneficia de un spațiu doar al său; toți ceilalți împărțeau birourile cu alți colegi.

Cu propriile sale cuvinte: „În primul rînd, mi-e teamă să mă uit în oglindă. Mi-e teamă de trupul meu. Detest chelia care s-a instalat pe creștetul meu. Mă tem să nu ajung să am burtă. Prefer să am o viziune fantezistă despre corpul meu – deși n-am avut niciodată nici cel mai mic succes la femei –, ba chiar aș zice că, în genere, sînt un om care se teme de lumea largă și trăiește refugiat în cea a gîndurilor sale. […] Am sădită însă în mine teama de a nu cădea din lac în puț. Recenta criză a accentuat această frică. De aici și ieșirile mele extrem de rare în public. Singura activitate care mă pasionează cu adevărat este ținerea de cursuri“ (9 septembrie 2010, pp. 172-173).

Jocul la două capete din Decembrie 1989

Întîlnim în jurnalul lui Solcan și un alt tip de teamă, una ceva mai umorală, deși explicabilă. La 23 decembrie 2009, în ziua în care un nou guvern primea votul de încredere în Parlamentul României, profesorul rememorează evenimentele din 22 decembrie 1989 și vorbește despre un joc la două capete practicat de mulți în acele zile însîngerate:

„În ce sens s-a jucat la două capete? Nu pot să dau decît propriul meu exemplu. Așa este cinstit. În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 am fost sunat de la Facultatea de Aeronave. Era Facultatea de care depindeam și la care eram în organizația de partid. Eram chemat să stau de permanență. Poate colegii mei ingineri erau naivi, dar eu nu eram. Știam cum funcționează Partidul Comunist și care este sensul acestor permanențe. De ce m-am dus atunci la Facultate? Nu mai aveam nici cea mai mică iluzie cu privire la comunism. Dar nu eram nici absolut sigur că totul se dă peste cap. Nu doream să-mi pierd slujba dacă s-ar fi făcut verificări. În același timp, discuțiile noastre, ale celor care am fost de permanență, au fost exclusiv despre caracterul falimentar al regimului. Joc efectiv la două capete.

Unul dintre profesorii ingineri era chiar mai desăvîrșit în jocul la două capete. Povestea despre Piața Universității. Povestea cum i-a fluierat pe securiști. Plecase însă înainte să se tragă. Venise și el la permanență.

Într-un fel, jocul la două capete avea rațiunile sale cît se poate de inteligibile, în contextul descris mai sus. Cei de la Aeronave aveau (și au) comunitatea lor, de care se simt legați. Nu doreau să fie scoși din ea“ (pp. 131-132).

Așa cum spuneam, acest tip de teamă este explicabilă; poate chiar și moralmente scuzabilă. Nimeni nu știa la ce să se aștepte a doua zi. Evenimentele tragice care aveau loc pe străzile Bucureștiului, apelurile către cetățeni făcute din Studioul 4 al Televiziunii Române sau cele de la Radio Europa Liberă ar fi speriat pe oricine. Doar că această teamă era doar una din multele care îi vor defini acțiunile și mult mai tîrziu, cînd orice pericol de natură politic-administrativă se presupune că a dispărut.

În această chestiune, notele din propriul jurnal ar putea fi suplimentate cu memoriile unora dintre cei care l-au cunoscut și ar putea relata despre refuzurile sale repetate de a se angrena în proiecte instituționale majore. Fugea inclusiv de organizarea de conferințe mari, cu participare internațională, care aveau nevoie de implicarea catedrei pe care a condus-o o vreme, pretextînd de fiecare dată că trebuie să facem lucrurile altfel. Într‑o însemnare din 17 ianuarie 2009, Solcan men­ționează o astfel de situație: „Am fost la șe­­din­ța Societății Române de Filozofie Analitică. Domnul președinte Pîrvu a pledat pentru o­por­tunitatea organizării unui congres românesc de filozofie analitică. L-am contrazis. Avem nevoie de reuniuni mici pe teme precise. Reuniuni care să producă filozofie“ (17 ianuarie, p. 87).

Acea propunere venită din partea lui Ilie Pîrvu, și el cadru didactic la Facultatea de Filozofie, avea să mai aștepte încă cinci ani, pînă să devină realitate. În 2014, al VIII-lea Congres al Societății Europene de Filozofie Analitică, eveniment care are loc din trei în trei ani, avea să fie găzduit de Universitatea din București.

Intelectual dezangajat

Conchizînd, Mihai Radu Solcan din cele 241 de pagini nu este deloc un public intelectual, un intelectual angajat al timpurilor sale, care să treacă de la marginea catedrei la discursul public, la problemele presante ale societății. Ca să folosim o expresie la modă, el era un „intelectual dezangajat“. Sau, ca să parafrazăm titlul unui articol publicat de Tom Gallagher, din 2005, era un intelectual prea devreme retras în biblioteca sa. Chiar se uită cu o oarecare invidie la cei care își asumă un rol mai activ în spațiul public sau în politică, dar îi desconsideră pentru stilul lor, pentru cunoaș­terea aproximativă a lucrurilor, precum și pentru ceea ce el numește „lipsa de scrupule“.

„Nu ascund că mi-ar fi plăcut să fiu guru în politică. Am avut o satisfacție cînd ideea «răului cel mai mic» a fost preluată în discursul public, fie și într-o formă foarte îndepărtată de sensul pe care doream să-l dau expresiei respective. N-am avut însă talentul gesturilor teatrale. N-am nici curajul necesar, nici sîngele rece de care ar fi nevoie pentru așa ceva, nici lipsa de scrupule, nici noroc […]“ (24 decembrie 2009, p. 133).

Jurnalul lui Mihail Radu Solcan este, cu siguranță, mult mai bogat decît ceea ce am accentuat noi aici. Iar fiecare cititor este îndreptățit la propria fantă prin care să privească spectacolul de idei, tot așa cum este îndreptățit să nu-i placă ceea ce vede sau ceea ce alții spun că văd. Însă este esențial ca această libertate să le fie respectată tuturor cititorilor, fie ei recenzenți sau simpli spectatori, fără dogmatism sau o apologetică deșănțată specifică oamenilor akratici.


Înaintea și după apariția recenziei de mai sus, spațiul online în limba română a fost împânzit de tot felul de texte care s-au întrecut în a lăuda presupusele calități ale jurnalului lui Mihail-Radu Solcan. Nu am de gând să revin asupra subiectului, dar aș dori să observ două lucruri, cred eu, importante. Primul este legat de lipsa oricărei urme de reținere: citind respectivele pagini de memorialistică, oameni care nu l-au cunoscut pe Solcan se pronunță în legătură cu personalitatea lui sau cu ipotetice întâlniri („literare”) ca și cum ar fi fost prieteni vreme îndelungată. Eu am căutat să evit orice referire la omul Solcan tocmai fiindcă l-am cunoscut prea puțin. Mi-a fost profesor în anul I de facultate, apoi oarecum „coleg” în facultatea în care am prestat diverse activități remunerate și neremunerate. Am avut discuții cu el pe holurile facultății, în biroul bricolat de el spre uimirea colegilor seniori, în biroul programului de învățământ la distanță, în Decanat și la bibliotecă, în sălile de curs, pe care, adeseori, le foloseam și pentru conferințele centrului. Niciodată nu m-am gândit să povestesc în scris experiențele personale sau impresia pe care mi-a lăsat-o. Nu o voi face nici acum.

Pe de altă parte, mi se pare de-a dreptul grețos — da, este cuvântul potrivit! — să îi vezi pe unii lăudând niște rezumate ale jurnalului lui Solcan ca și cum autorii respectivi și-ar fi scris opera magna. Eu aș face o diferență între o recenzie, adică un scurt text critic, și o prezentare a cărții. Nu mă mir că sunt puțini cei care observă diferența, căci, fie că ne place sau nu, spațiul cultural românesc este la fel de puțin obișnuit cu recenziile după cum este cu dezbaterile. Nu la fel stau lucrurile cu prezentările de carte, unde nu este nevoie să ai vreo expertiză specială ca să rezumi capitolele care compun o carte.

Prima notă despre noul guvern: comasarea CNEE și IȘE

Acum o zi a apărut pe Facebook o discuție despre comasarea Centrului Național pentru Evaluare și Examinare (CNEE) și Institutul de Științe ale Educației (IȘE). Am evitat să comentez din primul moment fiindcă nu dețineam prea multe informații, iar pe de altă parte eram prea ocupat cu treburile mele zilnice. Azi, am intervenit fiindcă, după cum unii deja știu, am o poziție destul de radicală în ceea ce privește IȘE pornind chiar de la activitatea lor din 2010 și până astăzi.

Ideea de comasare a CNEE cu IȘE a revoltat pe mulți oameni care se pricep mai mult sau mai puțin la educație. Pe unii, i-a deranjat modul cum s-a decis această comasare; pe alții, faptul că sunt unite două instituții cu atribuții diferite. În cele ce urmează, vreau să vă ofer o perspectivă ușor diferită, care, poate, trezește pe cineva la realitate.

În primul rând, această decizie s-a luat în contextul reorganizării guvernului după ce echipa lui Ludovic Orban a trecut de votul din Parlamentul României și a depus jurământul de investitură. S-au comasat, înainte de toate, Ministerul Educație și Ministerul Cercetării, ceea ce este un lucru bun fiindcă (i) structura guvernului devine mai suplă (mai puține ministere), (ii) eu sper la o scădere a numărului de funcționari publici și (iii) îmi doresc o abordare integrată a celor două domenii de vreme ce, în România, o bună parte din cercetare se face în universități și institute specializate. Acest ultim argument nu trebuie citit într-un sens negativ, în care doar universitățile și institutele fac cercetare, ci doar că, din nefericire, este încă dominantă latura academică a cercetării. Eu aș vrea să văd că sunt acceptate la finanțare din fonduri de cercetare din ce în ce mai multe firme și ONG-uri.

Din perspectiva modului cum s-a făcut comasarea CNEE și IȘE, sunt de acord că acesta pas ar fi trebuit făcut după preluarea efectivă a portofoliului Educației de către Monica Anisiei, printr-un proces transparent de analiză și consultare publică. Nu există nici o urgență în această comasare și nu degeaba au fost unii care au acuzat „o răzbunare” din partea Liberalilor, care au venit acum la guvernare cu un puternic resentiment față de ce au făcut PSD-iștii în ultimii trei ani. Să nu uităm și că mai bine de 70 de zile nu am avut un ministru la Educație și s-a amânat examenul de Rezidențiat.

Este interesant faptul că proiectul Ordonanței de Urgență a apărut pe un site de știri apropiat de PSD și nu pe site-ul Guvernului României. Asta spune multe despre tumult acestor zile, dar nimic despre viitor. Încă rămâne să vedem cum va lucra acest nou guvern, care ne promite transparență și mai multă chibzuință.

În al doilea rând, comasarea CNEE și IȘE înseamnă întoarcerea la perioada de dinainte de 2010, când exista Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar. Este o greșeală monumentală dacă cineva își imaginează că în felul acesta se eficientizează activitatea celor două instituții. În primul rând, trebuie să faci o analiză a celor două organizații și să vezi cum acestea și-ai respectat obiectivele pentru care au fost înființate. Apoi ar trebui să vezi dacă nu cumva ai avea nevoie să reconfigurezi acele obiective pentru că ai nevoie de lucruri noi. Iar în al treilea rând trebuie să te uiți la personal și performanța acestuia. Nimic de genul acesta nu s-a făcut de când există CNEE și IȘE și variantele lor anterioare.

Dacă MEN nu a făcut nici o analiză cu privire la activitatea IȘE, unii dintre noi, adică dintre ăștia de înțelegem ceva mai mult din domeniul Afaceri guvernamentale și din funcționarea sistemului educațional românesc, putem să spunem multe. De exemplu, putem vorbi despre lipsa studiilor serioase pe domeniul educației, care să nu mai fie dependente de percepții. Nici după 10 ani de la înființare, experții IȘE nu au venit cu nici o recomandare de politică publică menită să ajute la colectarea de date cu privire la sistemul educațional, pe care, cică, ei și-ar sprijini cercetările. Apoi, sunt angajați în IȘE care par a nu face nimic. De ani buni de zile. Ca să nu mai spun și că a funcționat fără director executiv ceva vreme, iar cei de acolo nu au ieșit niciodată public să comenteze deciziile aberante ale miniștrilor incompetenți ai PSD-ului care s-au perindat în ultimii 3 ani prin sediul din Strada Gen. Berthelot.

Obediența și slugărnicia unor funcționari publici sau a șefilor lor nu sunt suficiente pentru ca o instituție să fie comasată sau desființată. De aceea tot cer de fiecare dată analize și evaluări. Și nu numai pentru astfel de cazuri extreme, ci pentru orice decizie de politică publică.

La rândul său, CNEE a dat niște rateuri cu subiecte date la testele naționale și nu oferă suficiente date și analize cu privire la evaluările din sistemul educațional, cu privire la utilizarea manualelor și auxiliarelor ori alte chestiuni din sfera aceasta. Cu alte cuvinte, ei există doar pentru șase din obiectivele sale instituționale, în ciudata legii de înființare, care vorbește despre 19 (nouăsprezece) obiective (v. art. 3 din HG 1401/2009). Chiar și așa, CNEE ar trebui să continue să existe pentru că un astfel de centru este esențial pentru funcționarea sistemului preuniversitar. Fără el, blochezi testele naționale; fără IȘE, nu blochezi nimic. Pe de altă parte, programul CRED al IȘE ar fi trebuit făcut în parteneriat cu CNEE și alte instituții din subordinea MEN.

În al treilea rând, Ministerul, CNEE, IȘE, ARACIP și toate celelalte instituții din subordinea MEN, la fel ca la toate celelalte ministere, suferă de o meteahnă tipică a sistemelor ultra-birocratizate și căpușate de politicieni toxici, și anume nu știu să comunice între ele și să coopereze. Ele s-au născut cu această inabilitate: dreapta nu știe ce face stânga și, ca să pună capac, stânga mai primește un bocanc în bot de la dreapta. Așa că poate ar fi fost mai bine ca IȘE să devină un departament în MEN, fără personalitate juridică (v. conferința de presă la preluarea mandatului de către Monica Anisiei, minutul 14:38 seq.).

Scriam într-un studiu că este imposibil să faci previziuni cu privire la evoluția sistemului educațional românesc fiindcă lipsesc date esențiale despre multiplele profiluri ale cohortelor de elevi și profesori, fiindcă lipsesc date despre infrastructura educațională sau proiectele de investiții derulate la nivel local și central ș.a.m.d. Îmi amintesc bine cum mă chinuiam în urmă cu un an să aflu câți bani s-au băgat și câți vor mai fi alocați pentru dotarea școlilor cu echipamente IT. Nu am putut afla fiindcă nu există așa ceva nici măcar la minister. Totul se face după ureche. Și atunci mă întreb și eu dacă nu cumva e nevoie de o mai bună coordonare instituțională la nivelul Educației, ceea ce presupune și o restructurare a IȘE, care se dorește a fi institutul național de cercetare în domeniul Științelor educației, care ar trebui să ofere analize și evaluări cu privire la sistemul educațional românesc.

Așadar, poate va fi mai bine în noua formulă!

Cum să decredibilizezi o țară în cinci pași simpli

O știre de la RFI din această dimineață ne anunță că prim-ministrul României, Veorica-veațea-mea, ține morțiș să-l nominalizeze pe Dan Nica pentru un portofoliu în echipa Ursulei van den Leyen, deși el fusese refuzat anterior. Știrea menționa faptul că vor fi înaintate două propuneri: Dan Nica, prima opțiune, și Gabriela Ciot, ca rezervă. În alte știri disponibile online (aici și aici), se vorbește despre faptul că ieri, în timpul CEX-ului Partidului Social Democrat, tovărașa Veorica și cu Dan Nica au ieșit din ședință ca să vorbească (cu ajutorul/prin intermediul unui translator) cu însăși Ursula. Noua șefă a Comisiei Europene le-ar fi cerut să nominalizeze o femeie, fiind interesată să mențină echilibru de gen în cadrul Colegiului.

După dezastrul de la comisia JURI, în care Rovana Plumb a fost respinsă printr-un vot dur (12 împotrivă și doar 7 pentru), Guvernul României avea un singur lucru de făcut, și anume să vină cu numele unui om cu experiență în Afaceri europene și cu greutate prin prisma pozițiilor pe care le-a ocupat anterior. De preferat, femeie. Însă, așa cum ne-a obișnuit deja, tovărașa de la Palatul Victoria a ieșit la declarații acuzând direct instituțiile europene că umblă cu dubla măsură și că decizia de a o elimina pe Rovana a fost una exclusiv politică. Acesta a fost al doilea pas greșit, după nominalizarea unui om cu probleme serioase de integritate (vezi Dosarul Belina și declarația de avere), și anume antagonizarea celor cu care România are tot interesul să lucreze în perioada următoare.

Au fost voci de la Bruxelles care au comentat negativ pe marginea candidaturii Rovanei Plumb și care nu au acceptat bătaia de joc trimisă de la București. Aceleași voci s-au exprimat și ulterior, când au ținut să arate că nu vor accepta candidaturi la plesneală. Ai noștri au văzut aceste declarații drept o dovadă în plus că există un discurs duplicitar în rândul reprezentanților europeni. Candidații cu probleme ai marilor contributori europeni nu au fost tratați similar, primind un cec în alb din partea comisiei JURI.

În timpul ăsta, pe malul Dâmboviței, conducerea PSD-ului căuta modalități prin care să penetreze interesele comunitare cu personaje cel puțin dubioase. Dan Nica, cercetat în celebrul Dosar Microsoft, recunoscut la Parlamentul European drept un critic vehement al Uniunii Europene, a fost reintrodus pe lista de nominalizări și s-a încercat impunerea lui cu forța. Practic, România insista cu un candidat contrar așteptărilor. Introducerea Gabrielei Ciot pe lista scurtă, ca rezervă, nu schimbă cu nimic faptul că PSD-ul a făcut un al treilea pas greșit prin care întărește credința europenilor că România (nu numai cei care îi conduc destinul) nu este o țară de oameni serioși, profesioniști în angajamentele lor politice și de altă natură.

După unele comentarii făcute de oameni care o cunosc pe Gabriela Ciot, nici aceasta nu este material pentru Comisia Europeană. O avea ea două doctorate, dar se spune că nu este capabilă să vorbească liber, fără foi în față. În al doilea rând, este considerată o apropiată a lui Orlando-Chiparosu’ Teodorovici, care a și adus-o secretar de stat în 2018. Un al cunoscut menționa pe Facebook faptul că așa-zisa carieră academică a Doamnei Ciot a înflorit odată cu asocierea ei cu PSD (prin intermediul lui Vasile Pușcaș, pe care l-a secondat la Catedra de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai), deși studiile ei inițiale sunt în Științele Educației.

Lipsa asta de seriozitate s-a tot văzut din ianuarie 2017 și până astăzi. Cel mai bun exemplu este mult anunțata mutare a Ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalem, subiect care nu s-a finalizat nici până astăzi. Sau mizeriile pe care coaliția de guvernare PSD-ALDE le-a făcut în materie de justiției și stat de drept, încălcând protocoalele diplomatice pentru a se sustrage de la obligațiile care ne revin în urma aderării la UE (*a se vedea discuția despre statutul recomandărilor din rapoartele MCV, ale Comisiei de la Veneția sau din cele ale GRECO (CoE)). Cine să ne mai bage în seamă la Bruxelles, Strasbourg sau în capitalele europene dacă noi punem în fruntea țării niște incompetenți care nu sunt capabili să vorbească corect gramatical în limba română, ce să mai zic de limbi străine sau specilizări pe domenii relevante?!

Un al pas înspre decredibilizarea României a fost făcut odată cu agresiva campanie de denigrare a Laurei Codruța Kovesi în cursa pentru fotoliul de procuror-șef european. Cu toții am înțeles că miza era foarte mare pentru mulți membri ai PSD, dar atacurile îndreptate împotriva unui cetățean român care candida pentru un post european a părut extrem de stranie pentru cei nefamiliarizați cu politichia dâmbovițeană. Era de neconceput pentru un francez cu care discutam la începutul acestui an ca un stat să își atace propriul cetățean în felul acesta (plătind articole prin ziarele de business din străinătate sau stârnind campanii de ură pe Facebook).

Al cincilea pas înspre desăvârșirea decredibilizării României ține mai degrabă de ceea ce fac membrii PSD zi de zi. Toate acele minciuni spuse cu o nonșalanță uimitoare, toate acele contorsionări ale adevărului și ale judecăți pentru a justifica cele mai aberante lucruri ori toate acele reacții publice față de cei care îi critică sunt tot atâtea dovezi ale faptului că PSD a devenit foarte toxic pentru cetățenii acestei țări și chiar pentru țară. Mă uitam cum Fifor minte cu nerușinare, acuzându-l pe Iohannis pentru uciderea unei fetițe de 11 ani din Dâmbovița. Problema PSD-istului era că Președintele nu l-a numit ministru de Interne pe el și, vezi Doamne, din cauza asta s-a întâmplat acea odioasă crimă. La fel se comportă acești ipochimeni și în Parlamentul European sau la Comisie. Oare avem memoria atât de scurtă încât să uităm nenumăratele solicitări de clarificări pe care Comisia le-a cerut pe diverse axe de finanțare cu fonduri europene?!

Din păcate, cei aproape trei ani care au trecut de când PSD și ALDE s-au instalat confortabil la conducerea țării sunt o totală irosire a timpului și oportunităților care au trecut prin fața României. Investitorii străini sunt reticenți în a veni aici, iar proiectele noi de greenfield pot fi numărate pe degete. Am revenit la o economie bazată pe consum, iar schimbările la nivel de politici publice au bulversat cu totul jucătorii din România. 2020 nu anunță vreo schimbare în bine, PSD-ul rămând în preferințele unei mari mase de cetățeni.

Azi a fost o zi trista

Trista si muta. Muta de prea multa furie, de neputinta de a schimba ceva. O zi trista pentru ca am asistat cu totii la indepartarea si mai mult a celor doua falii care separa Romania in “progresisti”, adica oameni care doresc ca tara asta sa progreseze in mod real, care se lupta aici pentru un trai decent, pentru respect, si “conversatori”, in fapt, sustinatori, mai mult sau mai putin co-interesati, mai mult sau mai putin constienti, mai mult sau mai putin demni, ai unor politicieni penali, ai unor indivizi obscuri nascuti din sanul propagandei anti-occidentale si grabnic-sustinatori ai unor politici si practici totalitariste.

Nu vreau sa fie nimeni de acord cu mine. Nu-mi doresc like-uri, nu-mi doresc confirmare. Tot ce imi doresc este sa scap din acest spatiu care devine pe zi ce trece mai stramt, mai mizer, mai infectat cu virusul iliberalismului. Un spatiu in care oamenii ajung sa se dezumanizeze, sa se resemneze si sa se comporte precum prizonerii ajunsi gardieni. Cum sa-i spui unui om care crede ca Occidentul e “stricat” ca valorile occidentale sunt valorile fundamentale ale intregii omeniri?!

Azi este ziua in care ne amintim ca 65 de fiinte au murit din grava neglijenta, din indolenta, din cauza coruptiei sistemice, din cauza politicienilor incompetenti, din cauza lui “merge si asa”. Cum oare se vor simti copiii nostri daca maine ar fi furati si hotului nu i s-ar intampla nimic? Oare i-am raspunde cu “merge si asa”?! Cum oare se vor simti ei stiind ca noi am fost complici prin tacere la crearea unui sistem in care coruptia si toate comportamentele pe care le implica (de exemplu, discriminare si minciuna) ii dezavantajeaza?! Cat timp sa mai induram?! Cate generatii mai trebuie sa fie sacrificate pana ne facem bine ca popor?!

Recunosc ca am gresit spunand ca fiecare dintre noi trebuie sa-si faca bine treaba acolo unde se afla. Am fost naiv crezand ca este suficient sa iti faci treaba bine si corect pentru ca o comunitate sa se insanatoseasca. Stiam mai bine de atat. Stiam ca o comunitate, oricat de mica sau de mare ar fi ea, are nevoie de mult mai mult de atat, are nevoie de implicare in mecanismele sociale pentru ca acestea sa inceapa sa se intremeze. Cum sa transmiti valorile morale pe care le ai cand ele se manifesta doar in bisericuta, in bula in care te afli. Avem nevoie sa fim impreuna, nu doar sa ne facem treaba bine acolo unde ne aflam; avem nevoie sa fim impreuna si sa ne sustinem cand ne facem treaba bine ori sa ne sanctionam reciproc atunci cand calcam gresit. Despre asta este vorba intr-o comunitate, si anume despre spiritul comunitar. Asta ne lipseste in primul rand: sa ne recunoastem reciproc si sa ne respectam unii pe altii. Pana cand acest lucru nu se va schimba, Romania va fi trista, chiar depresiva. Iar increderea reciproca nu poate prinde radacini pe un astfel de teren sarac.

PS: Tu, tu cel care crezi ca la Colectiv s-a pus foc intentionat, care crezi in conspiratii si in altele asemanatoare, ia o pauza cat de o tigara sau de un drum pana magazinul din colt si gandeste-te daca nu cumva iti doresti sa afli adevarul de la un judecator, de la cineva care vede probe, care asculta marturii, care vede ansamblul tragediei, inainte de a crede bazaconiile debitate de cei co-interesati sa intineze memoria acelei tragedii. Pune-te in locul parintilor care si-au pierdut copilul acolo si vor sa afle cine se face vinovat de acea tragedie. Cum ai reactiona daca cei din jur ti-ar spune ca a fost o mana criminala menita sa dea jos guvernul?! Cum ti s-ar parea sa citesti intr-un ziar sau pe un site de asa-zise investigatii ca totul este o facatura cu scop pur politic. Nu te-ai intreba oare pe ce dovezi se bazeaza acei dobitoci?! Nu ai vrea sa vezi dovezi si nu supozitii?! Acum intoarce-te inapoi in bucataria ta, in sufrageria ta si gandeste cu propriul cap de zece ori inainte de a deschide gura, inainte de a scrie pe Facebook sau inainte de a asterne un rand in propriul jurnal. Poate ca tara, politicienii si propagandistii te vor prost, dar oare nu e datoria ta sa ii dezamagesti?!

The New Oligarchs of Europe

I don’t pretend that I understand the Central and Eastern European business environments and political complex situations, but I do have a general understanding of how corruption works. And, in my opinion, today, Central and Eastern Europe political communities are building an “elite” tier of political oligarchs that see democracy as a threat to their “economic” interests (actually, their interests are just about money, not economic development, production etc.). These oligarchs are attacking the most fundamental values and institutions of human civilization in order to consolidate their social and political positions. For instance, in Romania, these oligarchs are claiming that someone’s integrity, an ethical descriptor for an individual, cannot be contested until there is a court decision saying otherwise.

In other words, though you are investigated by the Anti-Corruption Directorate, there is nothing to impede you from being appointed in the Romanian Government as minister or state counsellor. But those people intentionally confuse integrity with the legal idea of innocence/guilt: a rapist and a politician accused of corruption should both enjoy the basic right to be treated as integer (aka “innocent”) until proven guilty, as a Romanian political figure said a few days back.

From a different perspective, the public statements of politicians regarding the so-called “traditional family” in Romania, Bulgaria, Hungary or Poland have a similar objective. These oligarchs reject the idea of diversity and treat human dignity as a “relative” right in order to accumulate political capital from people so they can trade this capital for favors, positions and other things. Similarly with the public statements on death penalty or the Christian fundamental background of our communities.

When you have hundreds of thousands of people voting for you, even if you are investigated by Anti-Mafia or Anti-Drug law enforcement agencies, you can make money out of those votes. And these oligarchs know this perfectly well. Especially in poor areas of Central and Eastern Europe or in regions were people don’t have access to independent media, to foreign cultures that support diversity as a value of all human societies, to elevated public discourses and a multicultural environment.

The idea of making the journalists vulnerable to economic factors was part of this strategy. The local press has been destroyed all over this region so that no one has the courage to right about what is going on there. And not only the local press, if you pay close attention to Hungarian or Romanian cases.

The education system, on the other hand, was a collateral damage: the intention was and still is to have voters who never question the political opinions, who have a minimal or no understanding at all of how central and local governments work, or who are not open to new social and cultural ideas, to the dynamics of the economic growth, to alternative opinions etc. This could be achieved only through sub-financing of the educational system, keeping the teacher’s incomes at minimal levels, and refusing any kind of improvement in the general curricula.

But it is not only about these major issues, i.e., moral values, free press, better education –, but also about the simple things that make our lives comfortable: road traffic, official parking lots and easy to pay systems for public parking spaces; the quality of public transportation and of the streets; how short is the trip of a citizen who wants to pay his taxes and how many forms he/she has to pay; access to public services; the quality of health services and the respect the citizens get when he/she enters an institution paid from public funds and many other issues. Even if some progress has been registered in some countries, the political oligarchs are slowing down the progress in these directions. And everything for the money. Citizen’s money. Our money.

Cateva idei cu privire la fenomenul “fake news”

Saptamana trecuta am raspuns la cateva intrebari despre fenomenul “fake news” pentru “Jurnalul National” si platforma online “Globalizarea“. Preiau aici varianta integrala a interviului luat de colegul George Halarescu.


Globalizarea: Ce este fenomenul ”fake news”, o modă sau o problemă reală pentru societăţile democratice?

Cristian Ducu: Trebuie să încep prin a spune că ceea ce numim astăzi „fake news” nu este un fenomen nou, apărut ca urmare a ascensiunii lui Donald Trump pe scena politică americană sau instalării sale la Casa Albă. Sunt unii autori de specialitate care afirmă că un prim exemplu de „fake news” ar fi chiar situația stârnită de regizorul Orson Welles în seara de 30 octombrie 1938, adică în duminica de Halloween, la postul de radio CBS. Cu acea ocazie, O. Welles a citit o adaptare dramaturgică a cărții lui H.G. Wells „Războiul lumilor” (1898), care începea cu o serie de buletine de știri simulate care anunțau o invazie extraterestră. Acel episod de teatru radiofonic a stârnit o isterie în masă fiindcă ceea ce era prezentat îmbrăca forma unei realități pe care o cunoșteau, cea a buletinelor de știri. Astfel, ascultătorii nu au mai fost capabili să discearnă între realitate și ficțiune, între un buletin de știri real și unul dintr-o piesă de teatru radiofonic.

Ca atare, trebuie să precizez că „fake news” nu se referă la știrile false per se, adică acele materiale care sunt construite pe fantasmagoriile unui jurnalist, ci la o pleiadă de materiale jurnalistice sau nu (inclusiv declarațiile politice pot fi încadrate la această categorie!), mai scurte sau mai lungi (de la simple comentarii făcute pe Twitter la așa-zise analize acoperind mai multe pagini de ziar), care pot invoca informații false sau „jumătăți de adevăr”, interpretări care induc în eroare audiența deși poate că la bază au informații corecte, opinii care sunt croite pe stările emoționale ale publicului sau care pur și simplu sunt construite ilogic. Așadar, ele sunt fie minciuni sfruntate, fie dezinformări, fie manipulări grosolane sau mai fine ale unor informații ș.a.m.d.

The Daily Show prezentat de Jon Stewart sau The Colbert Report cu Stephen Colbert drept gazdă, două emisiuni de satiră politică, ar putea fi încadrate în mod tradițional la categoria „Divertisment”. Însă, când aceste emisiuni ajung să reprezinte sursa principală de informare pentru un segment destul de mare de populație, prin asumarea poziției de filtru al realității, ele trec din zona amintită în cea a „fake news”. Cu alte cuvinte, nu mai suntem în fața unui material de presă „tradițional”, ci avem de-a face cu o nouă formă în care genurile de presă sunt diluate, în care granițele dintre adevăr și neadevăr sau glumă sunt vagi.

Globalizarea: La nivel european s-a creat o comisie de experți care are misiunea de a combate ştirile false şi dezinformarea din mediul online. Dar până acum nu existau ştiri false, iar presa nu manipula opinia publică, ce este nou în prezent?

Cristian Ducu: În primul rând, cred că ceea ce face ca acest fenomen să ni se prezinte ca ceva nou este gradul de conștientizare. Cu alte cuvinte, tot mai mulți oameni vorbesc despre „fake news” și înțeleg că ne confruntăm cu o problemă. Pe de altă parte, nu mai este un fenomen izolat. S-au multiplicat atât de mult sursele care practică „fake news” încât Internet-ul, acel mijloc de comunicare facilă în care ne pusesem toate speranțele privind informarea corectă și democratizarea surselor de informare, pune în pericol însăși ideea de informare corectă, dar și inițiativele și instituțiile publice, persoane și societatea în ansamblul ei. De exemplu, când se produc „fake news” cu privire la așa-zise valuri de imigrație dinspre o țară Europeană înspre alta, reacția imediată pe care o vei înregistra în societate este una de legitimare a atacurilor rasiste, a violenței de orice fel împotriva imigranților. Exemplul cel mai bun în acest sens este cel al Marii Britanii, care, după campania pentru Brexit, are de-a face cu o creștere semnificativă a actelor de violență îndreptate împotriva străinilor. Deunăzi, ziarul italian „Corriere della Sera” publica pe propria pagină de Internet o înregistrare video în care un cetățean britanic îl agresa verbal pe un italian care călătorea cu metroul. Frica de străin s-a generalizat.

În al treilea rând, acest aflux de „fake news” duce la erodarea masivă a credibilității presei serioase. Nu vorbim despre faptul că o instituție media poate cădea victimă unor „fake news” preluând fără o verificare temeinică informații nereale sau trunchiate, ci despre imposibilitatea publicului larg de a discerne între „fake news” și informația corectă sau analiza riguroasă. E ca și cum nu mai poți deosebi între „Jurnalul național”, „România Liberă”, „Adevărul”, pe de o parte, și „România Mare”, pe de cealaltă parte, pentru că toți par la fel. În Statele Unite, acuzațiile aberante ale Președintelui Trump la adresa presei care își îndeplinește rolul de gardian al valorilor democratice și interesului public a dus la dezvoltarea unui sentiment oarecum invers, unde CNN, „New York Times” și „Washington Post” sunt privite ca fiind surse de „fake news” de majoritatea electoratului lui Trump. CNN chiar a realizat o reclamă pentru a combate acest sentiment afirmând că un măr nu devine altceva indiferent de cât de mult zgomot ar perturba acest fapt.

Dincolo de toate acestea, și cred că în asta constă, de fapt, problema identificată la nivel european, „fake news” a devenit o reală armă informațională. Există state care investesc masiv în campanii de „fake news” pentru a determina cursul unor idei într-o societate sau alta (vezi Brexit, vezi cazul Ungariei și Polonie în chestiunea valurilor de imigranți dinspre Africa și Orientul Mijlociu), pentru a susține un candidat politic (vezi cazul Donald Trump și ingerințele Rusiei în campania electorală din SUA; vezi cazurile Ucrainei, Moldovei și multe altele de care habar nu avem), ori pentru a-și susține propria agendă politică și economică la nivel internațional (vezi cazul Siriei și al atacurilor cu arme chimice din urmă cu câțiva ani). Nu mai este ca în anii ’70 sau ’80, când ar fi trebuit să dispui de surse enorme ca să plătești jurnaliști să scrie ce vrei tu. Acum este suficient să ai o conexiune la Internet și o cămăruță de 3×2 ca să instalezi o fermă de telefoane inteligente și să ai câteva sute de profiluri de Twitter, Instagram și Facebook pentru a genera „tendințe”, adică pentru a propaga „fake news”. Europenii vor mai degrabă să răspundă unei astfel de amenințări la adresa propriilor sale instituții politice, economice, sociale și de altă natură.

Globalizarea: Mediul online ca sursă de promovare a minciunii poate deturna misiunea presei de a sluji adevărului şi valorilor democratice?

Cristian Ducu: Mediul online este doar un mijloc de comunicare. Nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru. Prin urmare, nu mediul online promovează idei, nu el deturnează misiunea presei, ci el doar face posibilă o promovare facilă a minciunii pe post de adevăr, el doar înlesnește atacurile împotriva presei serioase. Într-adevăr, această comunicare facilă, așa cum spuneam anterior, afectează credibilitatea instituțiilor media serioase. Însă nu este singurul fenomen care duce la o astfel de erodare. Când marea masă de instituții media, tipărite și online, dintr-o țară este formată din ceea ce se cheamă „presă de scandal”, „jurnalism de cancan”, ”pink press” etc., când până și instituțiile media serioase ajung să publice materiale de scandal și cancan pentru a supraviețui, atunci devine destul de greu să discerni între jurnalismul de calitate și ceea își spune impropriu „jurnalism”. Exemplul cel mai bun de la noi este cel al unei televiziuni de știri care avea o emisiune de duminică până vineri, iar duminica seara, duminică de duminică, erau invitați doi astrologi care vorbeau despre previziuni astrale pentru cetățeni și politicieni, despre ritualuri și câte și mai câte bazaconii. Un telespectator fidel al acestei televiziuni va ajunge în scurt timp să nu mai discearnă între informația corectă prezentată într-o emisiune de știri și ceea ce spun acești măscărici, între opiniile a doi invitați din cursul săptămânii și aberațiile promovate de cei doi clovni în weekend.

Globalizarea: De ce mediului online îi lipsesc acele filtre specifice presei tradiționale, care să facă posibilă atât identificarea celui care transmite o știre falsă (minciună) cât şi o reglementare legislativă şi un cod deontologic?

Cristian Ducu: Nu știu dacă problema constă neapărat în absența unor filtre speciale, așa cum în cazul a ceea ce numiți „presă tradițională” era filtrul rațiunii jurnalistului, respectiv editorului. Eu cred că lipsește în primul rând educația de bază pentru ceea ce numim „era digitală”. Altfel spus, nu suntem pregătiți să ne confruntăm cu ceea ce ne oferă mediul online în termeni de informație și de tehnologie. Pe de altă parte, nu cred în „soluții”, în răspunsuri simple la probleme complexe. Fenomenul „fake news” este mult prea complex pentru a putea fi reglementat. Nu e vorba doar de emitent, ca să reglementăm ce și cum publică acesta, ci de formate comunicaționale extrem de variate (știri și programe de știri construite într-un anumit mod, opinii și comentarii, analize ș.a.m.d.), de fenomene sociale cu multipli actori (de exemplu, contagiunea emoțională asociată „fake news”), de tehnologii emergente despre care știm vag cum funcționează (chatbot-ii), de „război informațional”.

Pentru anumite forme ale sale, se poate apela la reglementări. Cum este cazul campaniilor electorale în mediul online. Tocmai pentru că o campanie electorală are un anumit specific. Poate și în cazul portalurilor „de știri” care nu sunt în mod expres afiliate unei entități juridice deși pretind că sunt instituții media. (Mi-aș permite să afirmă că un blogger sau un agregator de știri nu sunt instituții media, ci un opinator/comentator, respectiv o tehnologie. Încă sunt de părere că reportajul și știrea sunt diferite de sursa unei informații astfel încât un blogger pentru libertate să fie doar o sursă nu și un jurnalist, că opinia cuiva nu este neaparat un act jurnalistic chiar dacă ajunge să fie publicată online sau pe hârtie.)

Privind din alt unghi, cred că avem nevoie de instituții media puternice, care să nu mai fie atât de fragile la nivel economic. Asta înseamnă, în același timp, și că jurnaliștii nu mai sunt atât de vulnerabili în fața propriilor patroni sau în fața agenților economici care plătesc publicitate. Iar pentru asta ai nevoie de un public numeros pentru presa de calitate, de oameni care citesc, de oameni care au un spirit și un aparat critic adecvate pentru secolul acesta, nu pentru secolul anterior, și alte lucruri importante.

Cum de altfel cred că este nevoie și de auto-reglementare în domeniul presei. O auto-reglementare „activă”, nu doar de fațadă. Adică este nevoie în Europa, dar nu numai, de o reflecție morală mult mai susținută pe marginea actului jurnalistic. Și nu doar în comunitățile de profesioniști, și nu doar după niște scandaluri care afectează presa.

Globalizarea: Instituţiile statului democratic au pârghii pentru preveni manipularea opiniei publice? Sau ce ar trebui să ştie publicul pentru a nu risca să fie victima dezinformării?

Cristian Ducu: Nu cred că există țară care să dispună de instrumente pentru a preveni manipularea opiniei publice. Cum spunea cineva, singura variantă de a opri propaganda este să scoți televizorul și radioul din priză. Așa și acum: pentru a opri manipularea, ar trebui să ne oprim telefoanele, tabletele, calculatoarele, televizoare, radiourile, să aruncăm ziarele, și nu doar pe cele personale, ci și pe cele la care ajungem accidental într-un fast-food sau într-un restaurant, într-un magazin sau pe peronul unei stații de metrou, la vecinul de compartiment sau în Times Square.

Publicul larg trebuie să gândească cu propriul cap pentru a nu mai risca să fie victima dezinformărilor de tot felul. Iar pentru a gândi cu propriul cap trebuie să cunoască lucruri, să citească și să își dezvolte un simț al argumentării bine construite din punct de vedere logic. Cu alte cuvinte, să nu fie un „receptacol”, pentru a prelua un cuvânt de la grupul Divertis, o legumă care se hrănește cu orice i s-ar pune la dispoziție.

Free Knowledge (1)

In 1998, my parents decided to buy me a (new) computer as a gift for passing the entry exam for the state university. After one or two months of waiting for the new computer to be built from scratch by a friend, I end it up with a 6×86 PC with 3½-inch floppy disk and CD reader. And suddenly I became a legend among my friends. This computer was a sort of universal passport that could give me access to worlds otherwise impossible to discover. And soon I began my journey by using its CPU at maximum.

What I knew back than is that the type of the network interface I am using is quite important for getting on the Internet. So, when my computer arrived, the next natural step was to get a good signal on my phone landline to connect to Internet. A revolutionary way to get outside my home without actually traveling outside my home.

I was familiar with Netscape and Internet Explorer, but still unprepared for the whole mess available on the Internet. In those days, websites were static and full of text, with no interaction from the user. Consequently, the Internet became the main resource for reading new stuff and doing minimal research.

Project MUSE, JSTOR and EBSCO were around, but almost nobody knew about their existence. Ingenta was new in town. And so the libraries and archives were becoming more and more accessible. But not for Eastern Europe. In this part of the world, most researcher were still sending letter to authors asking for copies of their papers or book chapters.

My case was a little more special: I was using an email service to reach the authors I was interested in. And, most of the time, they were sending me their work using a similar tool.

After some years, Internet took off and the electronic libraries became a commodity. And with the help of a colleague from West, especially from US, you could gain access to them without paying for them. Those were the years of accumulation. The fear of not having access to those resources anymore was as real as the threat itself: the technique regularly used by the owners of those resources, i.e., huge companies interested only in making money, involved IP and download tracking. Consequently, a professor or a research who had access via their university could see their account suspended or even closed.

The years of accumulation were soon over. More precisely, when those companies extended their operations in Central and Eastern Europe, Asia and many other parts of the world. So instead of having an HHD full of texts saved during long hours of downloading, you could have access to the electronic libraries themselves with your own id. Those were the years 2004-2012.

Everyone was delighted to search for texts whenever they need to, not to download everything because who knows when they will come in hand. But the expansion of the companies mentioned earlier continued and the books and the journals became more and more expansive, with restricted circulation due to their prohibited prices, and universities could no longer afford all-in packages.
Some of those institutions were so outraged that they started protesting against this practices of price gouging.

At the same time, a revolution was cooking in the guts of Internet. Some young anarchists thought that knowledge should be free. Some of them, haunted by the spirit of Robin Hood, were distributing their huge electronic repositories via Mule, DC++, torrent and other file-sharing systems. This was the spark: the spark that made the companies attack them ferociously, and the spark that made others think about this situation and do the same thing.

This is how sites like gigapedia, libgen and sci-hub took shape. From an ideology that promotes free access to knowledge.

And the years of accumulation returned.

*

Now, when you study this phenomenon and you see what is being uploaded on libgen monthly (at least English, Spanish, Italian, French and German texts), it is impossible not to notice that there are at least 3 categories of people who make books available there. There are the “anarchists” — people who download books just to offer them publicly as an act of civil disobedience –, the “researchers” who share because they care, and the “promoters”, i.e., those who share their own work in order to make their ideas known.

The first category is responsible for dumping the largest portion of the libgen database. I do not know the percentage because I do not have access to the database or the data sets to make a scientific analysis. But my estimation is that those guys and those girls pour thousands and thousands of titles there.

The researchers represent the second category by the level of books posted there. When they dump texts, you can recognize them because all the titles are on the same topics or from the same field. For instance, someone who has done research on public policies concerning gender identity and sexuality will dump his/her entire library on this subject and you will find those titles closely connected in the libgen list.

The third type is quite irrelevant. The promoter share one, maximum two titles. Their interest is strictly related to their own work: they realized that their book has a limited circulation and, by making it available on libgen, they hope to brake this limitation and see their name in other publications.

*

Instead of a conclusion, I have a question: if your research is based on an illegal access to electronic resources, is your research conducted in an ethical manner? And, consequently, should your work be published by a scientific journal that upholds the highest ethical standards in scientific publishing or not?

There is also a second way to ask this: if your research could not be done in an ethical manner because the publishers are practicing price gouging, is it conducted in an ethical manner? Can civil disobedience justify your free access to resources?

And the third way: imagine that you have already been published by several journals that stand in one great electronic repository and the publisher, which is common to all journals and the repository itself, never paid you anything for your work; is it morally justified to use for new research illegal resources that affect the economic interest of the publisher?

Doua propuneri PSDistoide mult mai toxice decat OUG13

In timp ce romanii se ghiftuiesc cu jumari si sarmale, PSD a depus in Parlamentul Romaniei, la Camera Deputatilor, doua proiecte de lege cu mult mai toxice decat OUG13. Primul proiect este inregistrat cu nr. BP750/18.12.2017 si este initiat de 39 de deputati si senatori din grupul parlamentar la Partidului Social Democrat: Babuş Radu, Bălănescu Alexandru, Bontea Vlad, Bucura-Oprescu Simona, Căciulă Aurel, Căruceru Aida-Cristina, Cocoş Vasile, Cosma Andreea, Dinu Cristina-Elena, Georgescu Nicolae, Halici Nicuşor, Intotero Natalia-Elena, Itu Cornel, Lupaşcu Costel, Macovei Silviu Nicu, Matei Călin-Vasile-Andrei, Moagher Laura-Mihaela, Neaţă Eugen, Nosa Iuliu, Oteşanu Daniela, Paraschiv Rodica, Păle Dănuţ, Petric Octavian, Pleşoianu Liviu Ioan Adrian, Popa Ştefan-Ovidiu, Pop Andrei, Rădulescu Cătălin-Marian, Simion Lucian-Eduard, Spânu Ion, Stancu Florinel, Stativă Irinel Ioan, Suciu Matei, Şarapatin Elvira, Toma Ilie, Ursu Răzvan-Ion, Vasilică Radu Costin, Velcea Nicolae, Vîrză Mihăiţă, Weber Mihai.

Cel de-al doilea proiect, inregistrat cu nr. BP751/18.12.2017, este initiat de un singur deputat PSD, care se gaseste si pe lista anterioara, si anume Rădulescu Cătălin-Marian, zis si “Deputatul Mitraliera” (vezi aici de ce i se spune asa).

Deputatul Catalin-Marian Radulescu (captura inregistrare video Adevarul)

Initial, scrisesem un text mai scurt despre modificarile propuse de primul proiect legislativ, fara sa fi observat si cel de-al doilea proiect. Doream sa scot in evidenta ceea ce se dorea modificat, fara sa ma uit la impact, lucru care ar trebui analizat mult mai atent decat permite o postare pe un blog. Ulterior, am revenit asupra comentariilor mele intrucat cred ca aceste doua proiecte au fost in mod intentionat depuse in Parlament ca doua initiative diferite. De ce oare? In primul rand, pentru ca in felul acesta se ascunde faptul ca modificarile viveaza de fapt albirea unor parlamentari corupti si a unor personaje asociate cu anchete penale pentru fapte de coruptie sau fapte asociate faptelor de coruptie. In al doilea rand, avand doua documente diferite, cred ca sforarii PSDistoizi au sperat ca opinia publica sa nu se prinda de ce vor ei cu adevarat. In al treilea rand, fiindca vorbim de un proiect cu un singur initiator, si unul recunoscut pentru multiplele probleme cu legea, oricand acesta putand fi scos tap ispasitor pentru ca a introdus un document profund imoral in procesul legislativ. Adica, se vor putea scuza PSDistoizii ca nu l-au putut infrana pe Mitraliera in a depune acel al doilea proiect.

Privind din alt unghi toata aceasta tarasenie, trebuie avut in vedere faptul ca nu doar aceste proiecte sunt menite sa albeasca politicieni corupti sau persoane apropiate acestora (vezi cazul Andreea Cosma — de profesie notar, doamna deputat a fost trimisa in judecata pentru complicitate la abuz in serviciu (vezi info aici); Mircea Cosma, tatal deputatei si fost presedinte al Consiliului Judetean Prahova, condamnat la 8 ani de inchisoare pentru coruptie si confiscarea sumei de 1.890.064,27 lei; Vlad Cosma, fratele deputatei si fost deputat el insusi, condamnat de aceeasi instanta ca si tatal la 7 ani de inchisoare cu executare si confiscarea sumei de 1.260.042,85 lei), ci toate initiativele legislative puse la cale de aceasta majoritate politica vizeaza franarea luptei anti-coruptie in Romania. Nu numai ca ne-am intors in anii 1990-1994, dar sunt unii care vor sa ne arunce cu totul in Evul Mediu. Considerandu-se legitimati de votul a aproximativ 3.8 milioane de alegatori din cei 18.924.220 de alegatori inscrisi in Registrul electoral (vezi detalii aici) sau cei aproximativ 7.4 milioane alegatori prezenti efectiv la urne in decembrie 2016 (vezi rezultatele alegerilor aici), acesti politicieni incompetenti si corupti nu fac altceva decat sa submineze democratia noastra si asa insuficient de matura si sa afecteze nu doar statul de drept ci orice urma de securitate sociala si economica. Cu alte cuvinte, prin noianul de modificari aduse sau propuse pentru pachetul de legi numit generic “Legile Justitiei”, se va obtine inclusiv o incurajare a fenomenului infractional. Sa ne gandim doar la declaratiile aberante ale lui Tudorel Toader dupa ce a gratiat mascat circa 1500 de puscariasi si nivelul recidivei printre cei gratiati.

Revenind la cele doua proiecte, va invit sa le cititi voi insiva si sa va construiti propria parere (aici si aici). Sa vedeti cu proprii vostri ochi si cu propria voastra minte despre ce este vorba. Eu ma limitez la a oferi un scurt rezumat pentru primul proiect. Pentru al doilea, voi reveni cu o noua postare.

(a) Se modifica Art.39, alin. 1(b) din Noul Cod Penal, in sensul in care la concursul de infractiuni se va aplica pedeapsa cea mai grea si un spor de 1/3 din aceasta (adica pedeapsa grea), nu cum este acum, si anume 1/3 din totalul celorlalte pedepse cu inchisoarea. Cu alte cuvinte, in unele cazuri, unde pedepsele sunt mari, un infractor va scapa mult mai usor.

(b) Se modifica Art. 60 din Noul Codul Penal in sensul in care se introduc 2 noi alineate, dintre care unul spune ca pedepsele cu inchisoare de pana la 3 ani se executa la domiciliu. Similar, in cazul unor persoane cu varsta de cel putin 60 ani ori bolnavi dar cu pedepse mai mari de 3 ani, acestea vor sta si ele tot in sanul familiei. Ca atare, ma intreb de ce se mai numeste “inchisoare” sau “pedeapsa privativa de libertate” daca infractorul sta acasa? Nici nu vreau sa facem o lista a tuturor infractiunilor pentru care poti primi 3 ani pentru ca s-ar putea sa ne intrebam daca nu cumva este o lege pentru desfiintarea puscariilor. Dar putem sa exemplificam aceasta situatie prin faptul ca, pentru anumite infractiuni rutiere, multi gigei vor scapa. Tot asa cum si cei condamnati pentru violarea domiciliului sau pentru lipsire de libertate, daca judecatorul a decis sa ii dea doar 2.8 ani infractorului. La fel si in cazul unor fapte de vatamare corporala din culpa sau pentru lovire sau alte violente.

(c) Se modifica Art. 289, alin. 1, care incrimina mita. Acum, textul de lege spune urmatoarele:

(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Conform proiectului de lege, noua alineat va arata asa:

(1) Fapta functionarului public care, direct ori indirect, pentru sine, pretinde ori primeste bani sau alte foloase materiale care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor astfel de foloase, in legatura cu indeplinirea, neindeplinirea, urgentarea ori intarzierea indeplinirii unui act ce intra in indatoririle sale de serviciu sau in legatura cu indeplinirea unui act contrar acestor indatoriri, se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 10 ani si interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica ori de a exercita profesia sau activitatea in executarea careia a savarsit fapta.

Multora li s-ar putea parea ca nu s-a schimbat nimic, insa initiatorii au eliminat expresia “pentru altul” din frazarea initiala, ceea ce inseamna ca s-a dezincriminat intermedierea mitei. In al doilea rand, au scazut pedepsele de la 3-10 ani la 1-10 ani.

Romania a ratificat Conventia Natiunilor Unite privind Coruptia si s-a angajat nu doar la masuri legislative de transpunere a prevederilor respectivei Conventii, ci si la un set clar de masuri practice pe care trebuie sa le ia pentru a preveni acest fenomen si pentru a intari integritatea, onestitatea si responsabilitatea functionarilor publici. Insa, oprindu-ma pentru moment la masurile legislative, modificarea adusa acum Art. 289, alin. 1 din Noul Cod Penal este contrara insasi textului Conventiei. Pentru exactitate, preiau in original ceea ce spune Articolul 15(b) (vezi sursa aici):

The solicitation or acceptance by a public official, directly or indirectly, of an undue advantage, for the official himself or herself or another person or entity, in order that the official act or refrain from acting in the exercise of his or her official duties.

Asadar, dupa cum se observa din sublinierea mea, nu este vorba doar de primirea de foloase pentru sine ci si pentru altcineva, fie persoana fizica, fie persoana juridica.

(d) Se modifica Articolul 290, alineatul (1), in sensul in care darea de mita se va pedepsi mult mai usor. Acum, in Noul Cod Penal, pentru astfel de fapte este prevazuta pedeapsa cu inchisoarea de la 2 la 7 ani. In proiectul PSDistoid, pedeapsa cu inchisoarea scade de la 6 luni la 5 ani. Aceasta scadere a regimului de pedeapsa este semnificativa si ne-am astepta sa existe si o justificare temeinica. Din pacate, ca in cazul restului de initiative toxice marca PSD-ALDE(-UDMR), avem de-a face cu initiatori care sunt cercetati penal pentru infractiuni de coruptie sau asociate coruptiei, ceea ce face ca aceste modificari sa fie in mod evident “cu dedicatie”.

(e) Se abroga alineatul (3) al articolului 290, care spunea ca atunci cand bunurile sau valorile care au reprezentat mita nu se mai gasesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Redau textul din Noul Cod Penal pentru a intelege mai exact despre ce este vorba:

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Cu alte cuvinte, cand un functionar public sau un demnitar primeste drept mita o vacanta in Belize, atunci Statul Roman nu se va mai putea indrepta impotriva acestuia pentru a confisca echivalentul mitei in cauza. Sau, ca sa mergem mai departe cu exemplul imaginar, daca un functionar public sau un demnitar ar primi drept mita 1 milion de Euro, iar organele de cercetare penala nu ar reusi sa identifice suma de bani primita in numerar, atunci judecatorul nu ar mai putea dispune confiscarea de bunuri si valori in echivalentul a 1 milion de Euro. Sau daca un functionar public sau un demnitar primeste drept mita o vila in valoare de 10 milioane de Euro in Malta pe care ulterior o instraineaza printr-o tranzactie in valoare de 100.000 de Euro pe care ii sparge la Cazinou intr-o seara, Statul Roman nu va putea dispune confiscarea de bunuri si valori in echivalentul nici a 100.000 de Euro, nici 10 milioane de Euro.

(f) Se modifica Articolul 291, alineatul (1), in sensul care traficul de influenta va fi pedepsit mult mai usor. Actualmente, pedepsele cu inchisoarea sunt cuprinse intre 2 si 7 ani, iar in proiect au scazut la 1-5 ani.

Ca si in cazul anterior mentionat (vezi pct. c din precizarile de mai sus), s-a eliminat intermedierea mitei. Asa ca in loc de “Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul…” avem “Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct, pentru sine…”.

(g) Se modifica Articolul 292, alineatul (1), in oglinda cu Art. 291, alin. (1), in acelasi sens, dar pentru cumpararea de influenta.

(h) Ceea ce este cel mai grav e faptul ca se abroga alineatul (2) de la Articolul 292, care preciza ca faptuitorul, adica persoana care cumpara influenta, nu va fi pedepsita in cazul in care denunta fapta organelor de urmarire penala inainte ca ea sa aiba loc. Cu alte cuvinte, persoana care vrea sa denunte pe cineva care i-a cerut o mita, nu va mai putea face acest lucru. In felul acesta, presupun ca o serie intreaga de cazuri de coruptie nu vor mai ajunge niciodata in fata procurorilor pentru ca oamenii nu vor mai avea curajul sa-i denunte pe cei care cer mita pentru ei insisi sau pentru altii.

(i) La fel de grav este faptul ca se modifica Art. 297, alin. (1), exact asa cum intentiona Iordache pe cand visa de la Palatul Victoria la spalarea sefului sau pe linie de partid. Adica se introduce un prag valori de 200.000 Euro pentru abuzul in serviciu si scad pedepsele cu inchisoarea de la 2-7 ani la 1-5 ani.

(j) Alaturi de aceste modificari care vizeaza fapte asociate faptelor de coruptie, proiectul de lege din Parlamentul Romaniei propune abrogarea Articolul 299, care se refera la folosirea abuziva a functiei in scop sexual. Vorbim in fapt despre hartuire sexuala la locul de munca. Din cate inteleg de pe Internet, sunt printre initiatori persoane acuzate chiar de astfel de fapte (de exemplu, aici pentru contextualizare). Din pacate, nu am nici timpul si nici puterea sa verific aceasta informatie. Daca ea se dovedeste reala, atunci ce ne mai ramane sa facem?

(i) Restul modificarilor din proiectul de lege vizeaza Noul Cod de Procedura Penala si au drept scop determinarea celor care ar fi interesati sa denunte pe cineva sa renunte la o astfel de actiune. In primul rand, se prevede inregistrarea tuturor audierilor in cursul urmarii penale, nu doar la cerere sau cand se impune acest lucru. Apoi se introduce o limita de 6 luni pentru denunturi, dupa care cel care ar fi dorit sa depuna un denunt va raspunde penal pentru fapta sa asociata denuntului, urmand ca denuntul in sine sa nu mai poata fi folosit ca proba in procesul penal. Imaginati-va ca un om de afaceri a fost supus unei presiuni uriase de a da o mita pentru a putea sa-si tina afacerea in functiune, iar dupa 9 luni, cand prinde curaj, nu ar mai depune denuntul de frica sa nu ajunga si el la inchisoare pentru dare de mita. In multe situatii, procurorii nu ar ajunge la astfel de informatii fara sa primeasca un pont sau ca cineva sa depuna un denunt. In exemplul dat de mine, omul de afaceri nu va mai merge la organele de ancheta penala pentru a depune un denunt impotriva celor care l-au fortat sa dea mita si impotriva celor care au primit mita fiindca el insusi va raspunde penal pentru dare de mita. Asadar, coruptia va inflori prin frica si teroare.

(j) Ultima modificare propusa se refera la Articolul 294, la care se adauga un al cincilea alineat, care spune ca “solutionarea cauzelor de catre procurori se face in ordinea inregistrarii”. Aceasta chestiune nu este deloc de neglijat intrucat ea va conduce la stagnarea dosarelor. Cu alte cuvinte, procurorii vor fi nevoiti sa amane dosare pentru ca inaintea acelora se afla alte in care ancheta stagneaza. Asta va duce cel mai probabil la impingerea unor cauze in termenul de prescriptie si, deci, la scaparea infractorilor.

2 ani fara sa fi invatat ceva

#coruptiaucide #incompetentaucide #proastaguvernareucide Nu, nu este doar despre #Colectiv. Tragedia din Clubul Colectiv nu a facut decat sa ne arate, cu ce pret, cat de bolnav este sistemul medical din Romania si cat de prost este pregatit sistemul in ansamblul lui (guvernamental, medical, de salvare (ISU cu toate unitatile sale), de siguranta publica (politie, jandarmerie) etc.). Sau mai bine spus, cat de nepregatit este.

Nu vorbim doar de protocoalele terapeutice sau de cele de urgenta, de lipsa coordonarii, ori de o crasa incompetenta la nivel de ministere, ci de o absenta a responsabilitatii in aproape tot sistemul. Iar asta se vede foarte bine cand te gandesti ca un pacient trebuie sa astepte 1 an de zile ca sa faca un RMN la genunchi gratuit (decontat de CNAS) desi pacientul a cotizat lunar la CASS, cand ajungi in spitale si observi ca saltelele sunt mizerabile, ca prizele ori intrerupatoarele dintr-un salon de copii sunt pericol public, cand iti vine o salvare fara medic desi apartinatorul tau a reclamat un AVC, cand afli ca pompierii au numai doua tuburi de oxigen si ca atare nu pot intra in cladire decat doi oameni, ca toate controalele se fac pe bani frumosi desi intra in atributiile de serviciu si exista si prevederi in Codul Penal s.a.m.d. Iar totul de sus in jos si de jos in sus.

Nimanui nu-i pasa decat daca ii este teama de ceva sau cineva. Eu m-am saturat de mentalitatea asta. Vreau ca oamenii sa faca lucrurile corecte pentru ca asa simt ca trebuie sa se comporte, pentru ca inteleg care le sunt indatoririle si in ce consta responsabilitatea lor si actioneaza conform acestora. Vreau sa vad ca oamenii sunt incurajati sa ia decizii si sa si le asume, mai ales cand legi absurde pun oamenii in dificultate (de exemplu, cand o persoana cu handicap sever trebuie sa vina la o comisie ca sa i se constate gradul de dizabilitate), nu ca se ascund in spatele unor organigrame ca sa nu ii salte maine cu duba.

Ah, si lucruri nasoale se vor mai intampla, dar se vor intampla nu doar din neglijenta crasa a unora, ci si pentru ca acum, la 2 ani de la Colectiv, inca nu am invatat sa ne exercitam drepturile de cetateni si inca suntem victime cu voia noastra ale unor trusturi media abjecte, patronate spiritual si mai putin spiritual de penali.

Si sa nu uit, sistemul isi da masura coruptiei, incompetentei si proastei guvernari in fiecare zi, in traficul care ne fura zile din viata, in autobuzele si ramele de metrou lipsite de aer conditionat, in “chelitul” copacilor din orasele noastre, in panselutele plantate doar ca sa fie furate peste cateva ore de niste “credinciosi” s.a.m.d.

Sa ne fereasca a’l de stiti voi de o tragedie la metrou, la ora de varf. Colectiv va parea o nimica toata.

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Hotnews. URL: https://goo.gl/NsjvmD.

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Metropotam. URL: https://goo.gl/FvKRik.

PS: Sunt nevoit sa revin asupra randurilor de mai sus in sensul in care langa cele trei cuvinte cheie — coruptie, incompetenta si proasta guvernare — trebuie sa adaug un al patrulea: sfidare. Este strigator la cer ca niste parlamentari, niste lideri politici, lideri de partide, lideri de camere ale Parlamentului Romaniei, in loc sa transmita un mesaj de condoleante la 2 ani dupa tragedie, in loc sa transmita un mesaj de sustinere a schimbarilor care trebuie sa aiba loc pentru ca astfel de drame sa nu se mai petreaca, sa aleaga sa taca in pantofii lor ca niste melci, sa isi programeze petreceri si taieri de panglici, sa iasa la declaratii politice despre orice alt subiect. Nu e lipsa de bun simt, de respect, de omenie, ci o sfidare care vine sa sustina in continuare lupta impotriva celor care se impotrivesc coruptiei, incompetentei si proastei guvernari, o sfidare care se transforma in sustinerea trusturilor abjecte anterior mentionate prin instaurarea indoielii cu privire la tragedie si a celor care vorbesc despre ea (“focul a fost pus”, “cineva se foloseste de tragedia respectiva”, “propaganda sorosista se foloseste de tragedia #colectiv” etc.). Acestor melci nu le va fi niciodata rusine pentru faptele lor si degeaba ne irosim timpul cu ei. Iar a-i inlatura de la putere nu este doar necesar, ci chiar un lucru moral, dar, din pacate, pentru milioanele de indivizi abrutizati, rudimentari in gandire si in modul cum isi percep propria lor existenta, vor fi transformati in eroii neamului.

Scriu aceste randuri nu pentru a face trafic pe un site pe care scriu rar si la care nu am nici o miza, ci pentru ca urlu in interiorul meu vazand mizeria umana care s-a instalat in societatea romaneasca, in societatea in care ar trebui sa-mi cresc copiii, in care ar trebui sa impartasesc si altora din expertiza mea, in care ar trebui sa imi duc eu insumi existenta. Si nu, nu pot sta cu mainile in san cand vad cum se incearca o abrutizare si mai acuta a cetatenilor cu care imi intersectez privirile pe strada, la facultate, la evenimente, pe holurile spitalelor, in piata, la frizer sau mai stiu eu unde.

Profesorilor mei … nu le datorez nimic

Astazi, pe Facebook, a fost inflatie de postari in care X, Y si Z multumeau profesorilor lor pentru cat de multe lucruri le datoreaza. Eu, facand cumva nota discordanta, trebuie sa spun public ca nu datorez absolut nimic profesorilor mei. Nici celor din preuniversitar, nici celor din facultate. Nimanui, nimic! Sa explic pe scurt de ce sustin acest lucru.

Cat am fost in scoala, profesorii mei au incercat sa ma invete obedienta, sa ma inregimenteze in cadrele lor mentale, iar eu am refuzat prin toate mijloacele posibile. Au incercat sa ma altoiasca ori de cate ori mi se parea inutila materia lor si preferam sa citesc manualele din anii urmatori. M-am revoltat si am refuzat sa dau caietul cu teme pentru ca nu erau interesati de ceea ce stiu, de ceea ce inteleg, ci de ceea ce am facut din lista lor de “responsabilitati”. Nici un profesor nu a fost in stare sa poarte o conversatie cu mine dincolo de lectiile pe care ni le dicta, de sordidele teme repetate mecanic, de cerintele absurd de prost scrise in limba romana. Ori de cate ori cereai sa ti se explice de ce s-a trecut asa de usor de la x la y, ti se spunea intr-un mod agresiv fie ca esti prost, fie ca nu e timp, fie sa citesti din manualul lipsit de sens care ti se arunca sub nas.

Da, poate nu am avut eu profesori buni in scoala generala sau in liceul pe care le-am frecventat, dar de ce a fost nevoie de un astfel de impediment?! De ce scoala S din sectorul 1 sa fie mai buna decat o alta din acelasi sector?! Nu era vorba ca nimeni nu trebuie sa fie discriminat in ceea ce priveste accesul la educatie (de calitate)?! Caci, nu-i asa, un sistem precum cel de la noi, genereaza disparitati sociale majore pe care le traduce ulterior in falii majore la nivel de nivel de salarizare, de oportunitati profesionale etc.

Acum ma gandesc la copiii mei: de ce oare la gradinita la care ii duc eu, in sectorul 4, educatoarele au pretentia ca parintii sa le doteze — pe ele si institutia ca atare — cu laptop, imprimanta, tabla alba, jucarii si alte lucruri, in timp ce la o gradinita din sectorul 3 toate acestea sa vina din fonduri publice (de la primarie) sau prin donatii institutionale, fiscalizate?! Jur ca nu inteleg unde mai este dreptatea aia sociala despre care tot s-a predicat. Macar aici, in educatie, daca in spitale nu suntem in stare. Astfel de neajunsuri si-au pus amprenta pe educatia mea: niciodata nu era timp sau nu aveam lucrurile necesare pentru a folosi laboratoarele (de chimie, de fizica, de electrotehnica etc.). Iar parintii nostri, in marea lor majoritate, nu prea isi permiteau sa contribuie la fondul clasei. Asa ca in clasa a VIII-a, sub coordonarea unui instructor tehnic, am pus la punct de unul singur instalatia electrica (tablou plus lumina si prize la fiecare banc) din sala in care invatam cum sa dam la pila si cum sa lucram cu sisteme electrice; cat sa nu ne mai chioram la o banala schema electrica sau sa ne infigem surubelnita in ochi inainte de a insuruba un surub. Asa era pe vremea mea, cand scoala era sub tutelajul unei fabrici de stalpi de inalta tensiune, iar in clasa a VIII-a ne duceau sa vizitam “oamenii muncii”. Nimeni nu ne-a spus ca de fapt noi eram pregatiti sa devenim “oamenii muncii” de maine, sa rupem salopetele la lopata si cazma. Dimpotriva, cei din scolile din “zonele bune” ale Bucurestiului erau pregatiti sa devina ceea ce azi numim “white collar”, adica functionari destoinici, profesori pentru generatiile viitoare, tinere sperante ale stiintei si cosmonauti.

Nu datorez nimic profesorilor mei din liceu si o spun fara resentimente. Nu m-au invatat nimic. Nici macar ceea ce era deja in manualele dupa care predau cu sfintenie. Chiar mai rau: am fost certat adeseori ca imi pierd timpul citind diversi autori de care ei insisi nu auzisera. La ce naiba ti-ar trebui Eugeniu Sperantia sau Jim McGuiggan in clasa a X-a, nu-i asa?! Preferau sa ne anihileze interesele, ne urmareau ca nu cumva sa iesim din profilul elevului acelui liceu, ne apostrofau ori de cate ori aveam impertinenta de a atipi pe banca sau de a ne arata dezinteresati dupa cele 5 sau 6 ore zilnice. Norma era mult mai importanta; este si acum. Kilogramele de manuale contau, nu formarea efectiva a elevului. Nici azi, in 2016, nu s-a schimbat acest lucru. Dictarea din manual sau din cine stie ce antologie de comentarii, compilatiile erudit mestesugite, nu spiritul critic, calitatea argumentarii sau corelatiile realizate pe baza informatiilor detinute. Si la acest capitol stam exact la fel.

Am terminat liceul cu un interes profund fata de literatura si mi-am dorit sa merg la Litere. Doar ca am facut meditatii cu un profesor de liceu, nu cu unul de la Litere, cum era moda si cum cerea cutuma ca sa intri acolo. Am recuperat destul de mult din ceea ce nu am facut in liceul meu cu profil real, unde profesor la engleza aveam cateva saptamani pe an, dar nu indeajuns. Am sfarsit prin a trece un an pe la Universitatea Spiru Haret in perioada in care se confunda cu Sala Polivalenta. M-am revoltat in acel an mai mult decat am facut-o in liceu, iar in perioada de sesiune am determinat o buna parte a colegilor mei sa protesteze iesind de la examenul unui tractorist agramat aciuat in perioada comunista pe la Facultate de Filosofie si ulterior lingau de profesie in fundul unui alt tractorist care preda “Metafilosofie”. Atunci am cunoscut pe propria piele ceea ce nu traisem in perioada de dinainte de 1989, si anume contactul cu activistul de partid. Fie ca e vorba de Gheorghe Cazan, fie de Musetel, alias Ion Rosca, sau alti profesori evacuati de tinerele spirite revolutionare la inceputul lui 1990 din Facultatea de Filosofie si Istorie a Universitatii din Bucuresti. Nu le datorez nimic acestor impostori. Am spus-o in nenumarate randuri: singurul lucru bun care mi s-a intamplat in acel an pierdut prin Bucuresti a fost sa capat un simt special cu care sa depistez impostorii, fraudele intelectuale si leprele culturale.

Pe fondul acestor dezamagiri am ajuns sa intru la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Dar nu datorez nimic nici profesorilor mei de aici. Nu pentru ca nu as fi avut ce sa invat de la ei, caci asta ar insemna sa mint, ci pentru ca multi au dezamagit major. Un exemplu special: in primul an, impreuna cu un coleg am mers la biroul unui profesor care avea si inca are o editura. Ne promisese carti si articole despre filosofia vechilor greci, pe care el insusi, ne spunea la curs sau seminar, le carase din strainatate. Si am mers la pomul laudat, in fostul sediu al Cartii Romanesti. Ne impresionau biroul din lemn masiv, lada de zestre tinuta pe post de masuta si tonele de fotocopii care il protejau de orice intrus. Ne-a dezumflat dupa ce a scos un pomelnic de carti pe care si le selectase din calculatorul unei universitati americane in care isi petrecuse ceva timp cat a fost doctorand. Nu tu carti, nu tu fotocopii, ci doar liste intregi. Iar noua ne revenea sarcina sa le cautam. Mai tarziu aveam sa fac si aceasta munca, ba in camaruta Catedrei de Filosofia Culturii de la Drept, ba acasa, pe dial-up, ba in generoasa, dar friguroasa sala a aceleiasi catedre, de data asta din Cantina Grozavesti. Scoteam articole si texte si le dadeam si profesorilor mei din facultate si nu mie rusine sa o spun, chiar daca unii dintre ei nu vor recunoaste in ruptul capului. Ajunsesem sa stau noptile prin facultate ca sa pot salva cat mai multe materiale. Multi dintre ei habar nu aveau cum sa foloseasca un calculator. Profesorii si portarii ajunsesera sa ma cunoasca destul de bine, iar un viitor loc in facultate imi era deja alocat in mentalul colectiv. Sau cel putin asa imi spuneau colegii. A venit o noua dezamagire cand m-am intors din Erasmus, in ultimul an de facultate, si am trecut de la cursurile cu oameni care realizau editii critice la oameni care se reinventau de la o zi la alta pentru ca Plesu decisese sa nu mai faca nici o concesie si sa stea in palton la curs. Probabil ca ii aducea aminte de momentele triste din comunism in care trebuie sa fi facut frigul groaznic. In mintea mea era cu totul altceva, si anume imaginea tractoristului de la Spiru.

Nu, nu datorez nimic nici unuia din profesorii mei din Romania. Asta nu inseamna ca nu ii respect pe multi dintre ei. Doar ca eu am o parere similara cu cea exprimata de Costica Bradatan cu putin timp inainte sa plece din tara, la ultima usa a unui troleibuz obosit, dupa o zi intreaga de seminarii si alergand catre redactia “Adevarului literar si artistic”: Singurul lucru cert in Romania este ratarea. Iar ratarea incepe cand intri in scoala pentru prima oara.