Recenzia de mai jos a apărut în „Observatorul Cultural”, nr. 1005, pe data de 6 februarie 2020. Intertitlurile au fost adăugate de redacție. Mulțumesc lui Ovidiu Șimonca Jr. pentru amabilitatea de a găzdui textul meu în paginile revistei pe care o coordonează.
La finalul lui 2019, Editura Art a publicat jurnalul inedit al lui Mihail Radu Solcan (1953-2013). Dacă nu știți cine a fost Mihail Radu Solcan, nu trebuie să vă speriați. Înşiși editorii recunosc faptul că fostul profesor universitar nu era cunoscut în afara unui cerc destul de restrîns de prieteni, colegi și studenți de la Facultatea de Filozofie a Universității din București. De altfel, în portretul pe care cei doi editori, Mircea Flonta și Constantin Vică, îl fac lui Solcan în preambulul paginilor de jurnal, ei se străduiesc destul de mult să dea o însemnătate specială persoanei și operei regretatului profesor; ei simt nevoia să îi confere un loc în spațiul cultural românesc contemporan.
Textul oferit acum tiparului, cele 241 de pagini, reprezintă o selecție operată de Flonta și Vică dintr-un text de 1.008 pagini scrise într‑un document electronic denumit simplu „Însemnări zilnice“ (p. 33). Fișierul electronic în cauză ar conține note aproape zilnice făcute între 1 august 2007 și 17 ianuarie 2013, doar că Mihail Radu Solcan, ne spun tot editorii, ținea un jurnal încă din anii ’80 (p. 9). Alegerea celor doi este motivată de dorința acestora de a „restitui contururile mari ale unui remarcabil profil intelectual“ (p. 33). Fără a ști materialul documentar în totalitatea sa, nu ne putem pronunța dacă această selecție este cea mai justă în raport cu obiectivul propus. Cum, de altfel, nu putem spune nici cît de mult a „cosmetizat“ selecția în cauză profilul autorului jurnalului. Mai degrabă primul nostru gînd este că volumul de față va rămîne o întreprindere singulară, fără alte restituiri care să ofere publicului niște repere mai solide atît în ceea ce privește personalitatea lui Mihail Radu Solcan, cît și contextul cultural din anii ’80 și ’90, în care acesta a fost cel mai activ în plan profesional.
De altfel, dacă s-ar găsi cineva interesat de istoria filozofiei în România anilor 1977-1990, adică de la decizia de comasare a facultăților de Istorie, Filozofie, Psihologie și Sociologie și pînă la schimbările care au urmat căderii regimului comunist în România în decembrie 1989, inclusiv desființarea Academiei „Ștefan Gheorghiu“, unde Mihail Radu Solcan a lucrat din 1977 ca documentarist, ar avea la dispoziție un fond documentar foarte subțire. Puținele jurnale publicate ale unora dintre cei care au trăit acele momente sînt semnificativ „coafate“, redînd faptele într-o lumină favorabilă autorilor și contorsionînd grav realitățile acelor vremuri. Iar cele mai interesante pagini rămîn încă închise publicului larg, nestudiate, în arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Un refugiat din fața vieții
Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 este, cum spunea o fostă colegă, „un text uman“. Este despre omul Solcan și aproape deloc despre gîndirea sa filozofică. Este despre omul Solcan cu preocupări extrem de variate și obsedat de colecționarea de cărți vechi, dar mai ales dominat de teamă. De fapt, portretul care reiese din jurnalul său este mai degrabă cel al unui personaj pentru care teama este o stare permanentă decît cel al unui intelectual care dorește să fie „«low-profile» by choice“, deși ar avea anvergura unui mare gînditor. Cu alte cuvinte, imaginea despre omul Solcan pe care cineva și-ar putea-o face citind prin propria lupă însemnările zilnice este, în opinia noastră, foarte departe de modul în care doresc editorii să ne apropiem de regretatul profesor universitar.
La 2 decembrie 2007, Solcan însuși se declara „un om temător“ (p. 55). Se temea să introducă în propriul curs o idee pe care o considera potențial născătoare de controverse, și anume „o critică a ideii de proprietate intelectuală“. Ar fi preferat „un turn de fildeș în care să fie discutate în liniște“ astfel de „lucruri care sună – la un moment dat – «monstruos»“ (12 februarie 2008, pp. 66-67).
Îi era teamă nu numai să introducă idei controversate în lista de teme care alcătuiau cursurile sale, ci și să scrie despre ele. Pe 14 aprilie 2008, de exemplu, nota: „Mi-am făcut un plan să scriu un text despre posibilitatea/imposibilitatea gîndirii liberale în context românesc. Să vedem dacă am tăria să-l și scriu, dar mai ales să-l fac public. Cred că trebuie s-o fac. Am lăsat să treacă atîta timp după 1989 fără să încerc să mă definesc, să mă așez undeva pe o poziție în dezbaterile de idei de la noi“ (p. 71). În ciuda necesității resimțite de Solcan de a scrie despre tema respectivă, nu va concretiza niciodată această intenție.
Iar atunci cînd scrie, se teme de reacții. De exemplu, după ce îi apăruse textul despre legalizarea consumului de marijuana, se temea de faptul că atenția de care se bucura îi va tulbura ritmul zilnic. Îi era teamă de propriul succes, de eventuala nevoie de a răspunde tuturor celor care ar fi fost stîrniți de gîndurile sale să ia atitudine, să-și spună propria opinie, să-l combată, cu alte cuvinte, să pună presiune pe el.
Subliniind un pasaj din jurnal în care Solcan relatează o discuție electronică purtată prin email cu tînărul său discipol Ionuț Sterpan, în care detalia ce înțelege el prin „low profile“ (p. 46 – „Cine își bate capul să exercite presiuni asupra cuiva care este low profile?“), editorii par a induce ideea că ne aflăm în fața unui filozof care a ales neangajarea în viața publică ca expresie a unei virtuți speciale. Poate că așa să fi stat lucrurile, însă în volum descoperim că, deși e vorba de o alegere, ea este condusă de o puternică și profundă teamă. Iar teama aceasta vine din interior, de la modul de viață pe care Solcan însuși și l-a ales. Cu alte cuvinte, nu era „un om al acțiunii“ (p. 178), ci „un refugiat“, un refugiat din fața vieții, din fața propriei imagini în fața oglinzii, din fața rolului pe care intelectualii ar trebui să-l joace nu doar în mediul academic, ci și în societate. Se retrăsese de mult în turnul său de fildeș. La figurat, dar și la propriu: acasă, printre cărți, sau în biroul său de la facultate, pe care îl bricolase de unul singur. Era, de altfel, singurul profesor al Facultății de Filozofie a Universității din București care beneficia de un spațiu doar al său; toți ceilalți împărțeau birourile cu alți colegi.
Cu propriile sale cuvinte: „În primul rînd, mi-e teamă să mă uit în oglindă. Mi-e teamă de trupul meu. Detest chelia care s-a instalat pe creștetul meu. Mă tem să nu ajung să am burtă. Prefer să am o viziune fantezistă despre corpul meu – deși n-am avut niciodată nici cel mai mic succes la femei –, ba chiar aș zice că, în genere, sînt un om care se teme de lumea largă și trăiește refugiat în cea a gîndurilor sale. […] Am sădită însă în mine teama de a nu cădea din lac în puț. Recenta criză a accentuat această frică. De aici și ieșirile mele extrem de rare în public. Singura activitate care mă pasionează cu adevărat este ținerea de cursuri“ (9 septembrie 2010, pp. 172-173).
Jocul la două capete din Decembrie 1989
Întîlnim în jurnalul lui Solcan și un alt tip de teamă, una ceva mai umorală, deși explicabilă. La 23 decembrie 2009, în ziua în care un nou guvern primea votul de încredere în Parlamentul României, profesorul rememorează evenimentele din 22 decembrie 1989 și vorbește despre un joc la două capete practicat de mulți în acele zile însîngerate:
„În ce sens s-a jucat la două capete? Nu pot să dau decît propriul meu exemplu. Așa este cinstit. În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 am fost sunat de la Facultatea de Aeronave. Era Facultatea de care depindeam și la care eram în organizația de partid. Eram chemat să stau de permanență. Poate colegii mei ingineri erau naivi, dar eu nu eram. Știam cum funcționează Partidul Comunist și care este sensul acestor permanențe. De ce m-am dus atunci la Facultate? Nu mai aveam nici cea mai mică iluzie cu privire la comunism. Dar nu eram nici absolut sigur că totul se dă peste cap. Nu doream să-mi pierd slujba dacă s-ar fi făcut verificări. În același timp, discuțiile noastre, ale celor care am fost de permanență, au fost exclusiv despre caracterul falimentar al regimului. Joc efectiv la două capete.
Unul dintre profesorii ingineri era chiar mai desăvîrșit în jocul la două capete. Povestea despre Piața Universității. Povestea cum i-a fluierat pe securiști. Plecase însă înainte să se tragă. Venise și el la permanență.
Într-un fel, jocul la două capete avea rațiunile sale cît se poate de inteligibile, în contextul descris mai sus. Cei de la Aeronave aveau (și au) comunitatea lor, de care se simt legați. Nu doreau să fie scoși din ea“ (pp. 131-132).
Așa cum spuneam, acest tip de teamă este explicabilă; poate chiar și moralmente scuzabilă. Nimeni nu știa la ce să se aștepte a doua zi. Evenimentele tragice care aveau loc pe străzile Bucureștiului, apelurile către cetățeni făcute din Studioul 4 al Televiziunii Române sau cele de la Radio Europa Liberă ar fi speriat pe oricine. Doar că această teamă era doar una din multele care îi vor defini acțiunile și mult mai tîrziu, cînd orice pericol de natură politic-administrativă se presupune că a dispărut.
În această chestiune, notele din propriul jurnal ar putea fi suplimentate cu memoriile unora dintre cei care l-au cunoscut și ar putea relata despre refuzurile sale repetate de a se angrena în proiecte instituționale majore. Fugea inclusiv de organizarea de conferințe mari, cu participare internațională, care aveau nevoie de implicarea catedrei pe care a condus-o o vreme, pretextînd de fiecare dată că trebuie să facem lucrurile altfel. Într‑o însemnare din 17 ianuarie 2009, Solcan menționează o astfel de situație: „Am fost la ședința Societății Române de Filozofie Analitică. Domnul președinte Pîrvu a pledat pentru oportunitatea organizării unui congres românesc de filozofie analitică. L-am contrazis. Avem nevoie de reuniuni mici pe teme precise. Reuniuni care să producă filozofie“ (17 ianuarie, p. 87).
Acea propunere venită din partea lui Ilie Pîrvu, și el cadru didactic la Facultatea de Filozofie, avea să mai aștepte încă cinci ani, pînă să devină realitate. În 2014, al VIII-lea Congres al Societății Europene de Filozofie Analitică, eveniment care are loc din trei în trei ani, avea să fie găzduit de Universitatea din București.
Intelectual dezangajat
Conchizînd, Mihai Radu Solcan din cele 241 de pagini nu este deloc un public intelectual, un intelectual angajat al timpurilor sale, care să treacă de la marginea catedrei la discursul public, la problemele presante ale societății. Ca să folosim o expresie la modă, el era un „intelectual dezangajat“. Sau, ca să parafrazăm titlul unui articol publicat de Tom Gallagher, din 2005, era un intelectual prea devreme retras în biblioteca sa. Chiar se uită cu o oarecare invidie la cei care își asumă un rol mai activ în spațiul public sau în politică, dar îi desconsideră pentru stilul lor, pentru cunoașterea aproximativă a lucrurilor, precum și pentru ceea ce el numește „lipsa de scrupule“.
„Nu ascund că mi-ar fi plăcut să fiu guru în politică. Am avut o satisfacție cînd ideea «răului cel mai mic» a fost preluată în discursul public, fie și într-o formă foarte îndepărtată de sensul pe care doream să-l dau expresiei respective. N-am avut însă talentul gesturilor teatrale. N-am nici curajul necesar, nici sîngele rece de care ar fi nevoie pentru așa ceva, nici lipsa de scrupule, nici noroc […]“ (24 decembrie 2009, p. 133).
Jurnalul lui Mihail Radu Solcan este, cu siguranță, mult mai bogat decît ceea ce am accentuat noi aici. Iar fiecare cititor este îndreptățit la propria fantă prin care să privească spectacolul de idei, tot așa cum este îndreptățit să nu-i placă ceea ce vede sau ceea ce alții spun că văd. Însă este esențial ca această libertate să le fie respectată tuturor cititorilor, fie ei recenzenți sau simpli spectatori, fără dogmatism sau o apologetică deșănțată specifică oamenilor akratici.
Înaintea și după apariția recenziei de mai sus, spațiul online în limba română a fost împânzit de tot felul de texte care s-au întrecut în a lăuda presupusele calități ale jurnalului lui Mihail-Radu Solcan. Nu am de gând să revin asupra subiectului, dar aș dori să observ două lucruri, cred eu, importante. Primul este legat de lipsa oricărei urme de reținere: citind respectivele pagini de memorialistică, oameni care nu l-au cunoscut pe Solcan se pronunță în legătură cu personalitatea lui sau cu ipotetice întâlniri („literare”) ca și cum ar fi fost prieteni vreme îndelungată. Eu am căutat să evit orice referire la omul Solcan tocmai fiindcă l-am cunoscut prea puțin. Mi-a fost profesor în anul I de facultate, apoi oarecum „coleg” în facultatea în care am prestat diverse activități remunerate și neremunerate. Am avut discuții cu el pe holurile facultății, în biroul bricolat de el spre uimirea colegilor seniori, în biroul programului de învățământ la distanță, în Decanat și la bibliotecă, în sălile de curs, pe care, adeseori, le foloseam și pentru conferințele centrului. Niciodată nu m-am gândit să povestesc în scris experiențele personale sau impresia pe care mi-a lăsat-o. Nu o voi face nici acum.
Pe de altă parte, mi se pare de-a dreptul grețos — da, este cuvântul potrivit! — să îi vezi pe unii lăudând niște rezumate ale jurnalului lui Solcan ca și cum autorii respectivi și-ar fi scris opera magna. Eu aș face o diferență între o recenzie, adică un scurt text critic, și o prezentare a cărții. Nu mă mir că sunt puțini cei care observă diferența, căci, fie că ne place sau nu, spațiul cultural românesc este la fel de puțin obișnuit cu recenziile după cum este cu dezbaterile. Nu la fel stau lucrurile cu prezentările de carte, unde nu este nevoie să ai vreo expertiză specială ca să rezumi capitolele care compun o carte.
