Spionarea angajatilor sau monitorizare stricta?

In “Cotidianul” din 27 februarie 2009 a fost publicat un articol intitulat “10.000 de romani, spionati la munca prin programe de monitorizare“. Titlul tradeaza o confuzie omniprezenta in presa cotidiana si de business din Romania, intre spionarea angajatilor la locul de munca si monitorizarea activitatii acestora.

Managerul poate monitoriza când începe angajatul activitatea, cât timp stă pe un document sau fişier de serviciu şi cât pe unul personal, dacă şi cât timp se joacă sau discută pe chat (fără să stocheze şi discuţia în sine), dar şi ce face în timpul orelor suplimentare şi dacă se justifică plata acestora.

Articolul cu pricina nu prezinta vreo statistica ingrijoratoare asa cum am tinde sa credem citind titlul mentionat, ci continutul sau reprezinta o reclama mascata la un soft de monitorizare a activitatilor angajatilor. Insa nu asta ma intereseaza. Intrebarea mea este daca monitorizarea stricta a angajatilor este un comportament corect fata de proprii angajati sau nu.

In mod normal, limbajul folosit la nivelul comun nu face diferenta intre spionarea angajatilor si monitorizarea lor. In lipsa unei educatii, in lipsa unei constructii mentale clare, oamenii obisnuiti nu le disting. In realitate, cele doua, spionarea si monitorizarea, reprezinta activitati total diferite, realizate uneori cu aceleasi mijloace. De exemplu, una e sa urmaresti in toaleta biroului ceea ce face un angajat folosindu-te de camere de filmat, si alta este sa urmaresti un angajat aflat la casieria bancii, apeland tot la o camera de filmat.

Ca atare, ceea ce distinge cele doua activitati este limita pana la care acestea se desfasoara. Spionajul presupune urmarirea angajatilor fara ca acestia sa cunoasca acest lucru si indiferent de situatia in care se afla. De exemplu, spionezi un angajat daca ii asculti telefoanele fara ca el sa stie asta, daca il urmaresti atunci cand merge la toaleta ori cand face anumite operatii la locul de munca, iarasi in lipsa unei comunicari a faptului respectiv. Scopul spionajului nu este in mod necesar nelegitim. De exemplu, poti spiona — eventual si cu ajutorul institutiilor statului — atunci cand ai informatii sau suspiciuni ca angajatul respectiv este implicat in activitati de spionaj industrial. In acest caz, vorbim de contra-spionaj. Sau poti spiona telefonul unui angajat care lucreaza ca sofer pentru transporturi speciale la o banca, al carui telefon este cumparat de firma , iar motivul il reprezinta minimizarea unui risc imediat — cum ar fi riscul ca angajatul sa fuga cu banii firmei.

Spre deosebire de spionarea angajatilor, monitorizarea reprezinta o activitatea comunicata in prealabil subiectilor sai, a carei menire este sa ajute la minimizarea riscurilor imediat si mai indepartate, sa elimine comportamentele ilegale, imorale si incorecte la locul de munca. De exemplu, poti monitoriza foarte strict activitatile angajatilor pe Internet sau in spatiul de lucru folosindu-te de software special pentru aceste activitati, de camere de filmat, de mecanisme interne de supraveghere incrucisata (i.e., fiecare angajat capata si responsabilitatea de a raporta comportamentele neadecvate la locul de munca sau cele care pun in pericol organizatia, colegii si bunurile).

Dintr-o alta perspectiva, monitorizarea poate fi mai stricta sau mai lejera. De exemplu, intr-o firma de webdesign, programatorii pot fi monitorizati mai putin cu privire la site-urile pe care le viziteaza fiindca orice informatie legata de web-designing, chiar si de pe site-urile cu continut pornografic, ii pot ajuta sa-si dezvolte mai bine propriul produs. Bineinteles, aici este o limita care foarte usor o pot trece acesti angajati daca viziteaza asemenea site-uri. Dar nu este exclus ca respectivii programatori sa gaseasca elemente de securitatea pe astfel de pagini de Internet pe care sa le implementeze in site-urile realizate de ei. De aceea, performanta trebuie masurata prin alte mijloace decat simpla analiza cantitativa a timpului petrecut intr-un birou sau la un calculator. Prin urmare, pe acei programatori ii vom evalua la produs final, sau finalizare de etape intermediare, la numar de linii de cod (nu neaparat cat mai multe, ci cat mai eficiente — un numar mai mic de erori), la facilitati dezvoltate, la nivel de inovatie etc.

Dar, daca avem de-a face cu o banca sau cu un fond de investitii, este normal ca monitorizarea sa fie mai stricta. La fel ca si in cazul unui firme care produce iaurturi. Te intereseaza mai mult actiunile acelor persoane in interiorul organizatiei decat daca acestia ar lucra intr-o firma de distributie de piese de schimb pentru autovehicule de mare tonaj.

Concluzionand, cele doua, i.e., spionarea angajatilor si monitorizarea lor, sunt necesare, insa trebuie dozate si utilizate in functie de profilul organizatiei care doreste sa le foloseasca. Ele sunt doua instrumente prin care se poate proteja imaginea unei companii, la fel cum ele pot contribui si la formarea unei culturi organizationale mai solide daca sunt bine gandite. Totodata, monitorizarea angajatilor nu trebuie sa lipseasca din evaluarea performantelor angajatilor.

O dificultate serioasa apare atunci cand ai externalizat anumite servicii si nu mai poti efectua nici o activitate de monitorizare, iar riscurile operationale si de securitatea datelor iti cresc exponential. De exemplu, o banca ajunsa in stadiul in care apeleaza la outsourcing pe parte de secretariat si servicii tehnice (e.g., securitate IT, realizare/emitere carduri) risca sa-si strice imaginea ca urmare a unor chestiuni minore ce capata proportii uriase pe supply chain. De aceea se considera ca o astfel de banca isi creste riscul operational cu peste 15%.


Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2009/03/03

Responsabilitatea sociala corporativa este parte din Etica si Conformitate

Lucrez de ceva vreme la un Handbook pentru Responsabilii de Etica si Conformitate din Europa si una dintre problemele cele mai mari cu care m-am confruntat a fost aceea de a explica faptul ca responsabilitatea sociala corporativa nu este o chestiune separata de celelalte procese ale unei organizatii, indiferent care ar fi arhitectura acesteia. Acest lucru este dificil de explicat pentru ca, in contextul actual la nivel european, sunt foarte multe voci care, lipsite sau nu de o pregatire dubla in domeniul eticii in afaceri si business managementului, confunda responsabilitatea sociala cu ceea ce se numeste ethics & compliance management. Cu alte cuvinte, perceptia multora dintre cei care scriu despre acest subiect este ca responsabilitatea reprezinta conceptul central, iar fiindca “responsabilitatea sociala corporativa” se refera la responsabilitatea unei organizatii fata de mediu, fata de comunitate si fata de proprii angajati, ar trebui ca acesteia sa i se acorde un statut mai inalt.

Pentru a-si sustine ideea respectiva, acei autori sau “specialisti” se ascund in spatele unor definitii pe care le citeaza de la alti autori. Numai ca a oferi colectii de definitii, chiar si cu scurte explicatii ale lor, nu e altceva decat un semn al amatorismului. Nu definitiile lipsesc, ci ‘operationalizarile’ lor.

In al doilea rand, responsabilitatea este intr-adevar un concept care ar trebui sa aiba rolul central in toate procesele de business. Dar faptul ca sintagma “responsabilitate sociala corporativa” are in componenta sa acest termen nu implica faptul ca responsabilitatea sociala este mai importanta decat managementul de etica si conformitate.

Formula corecta si care poate functiona eficient la nivelul organizatiilor, fie ele companii, ong-uri sau institutii publice, este aceea in care responsabilitatea sociala este privita in pozitia propriei ei, adica drept parte a managementului de etica si conformitate, care, alaturi de alte componente de business, intra sub conceptul mai general de guvernare corporativa.

Responsabilitatea sociala corporativa este parte din Etica si Conformitate
Responsabilitatea sociala corporativa este parte din Etica si Conformitate

Momentan nu intru in detalii deoarece ma tem ca argumentele mele vor fi preluate de cine stie ce individ care vrea sa parvina pe scara academica inainte ca eu sa reusesc sa le public in volumul la care lucrez. De altfel, nici imaginea de mai sus nu este redata in intregime. Managementul de etica si conformitate comporta multe alte segmente decat cele trei exemple sugerate acolo.


Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2009/01/30

O problema de limbaj: stakeholders

“Etica afacerilor” sau “etica in afaceri”, indiferent cum dorim sa o numim (desi fiecare dintre cele doua sintagme ne directioneaza catre un anume sens), trimite la doua lucruri diferite: primul reprezinta domeniul care se studiaza in universitati si nu numai; cel de-al doilea, delimiteaza campul de reflectie si actiune din lumea afacerilor care se preocupa de aspectele etice ale actiunilor actorilor implicati. In ambele cazuri, limbajul este acelasi, iar mare parte din el s-a dezvoltat, a evoluat in spatiul anglo-saxon. Din acest motiv, cei care se ocupa cu etica afacerilor in Romania au fost nevoiti sa adapteze terminologia specifica de provenienta englezeasca intr-un context lipsit de resorturile necesare pentru o atare adaptare, intr-un spatiu intelectual lipsit de experienta necesara, fara o istorie a reflectiei si problematicii specifice. Aceasta adaptare a fost mai degraba o aproximare. La o astfel de chestiune am sa ma refer aici.

Termenul din limba engleza “stakeholders” a pus cateva probleme celor care s-au apropiat de etica afacerilor. Iar, dupa cateva ezitari pe care nu am de gand sa le amintesc aici, echivalentul romanesc care pare a se fi impus este cel de “grupuri cointeresate”. Insa eu nu sunt deloc multumit de aceasta formula si, prin urmare, voi incerca sa va conving ca exista o varianta mult mai buna.

Argumentul cel mai des invocat pentru alegerea sintagmei “grupuri cointeresate” a fost aceea ca daca s-ar fi mers pe varianta “grupuri de interes” ar fi avut o conotatie negativa puternica in spatiul romanesc, lucru de nedorit in contextul eticii in afaceri.

Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2007/12/04

Auditul etic si de conformitate

In “Cotidianul” de marti, 4 decembrie 2007, a fost publicat un articol foarte interesant (pentru cei care nu au aflat deja) despre “Coruptia in lumea buna a afacerilor“. Punctul de pornire il constituie un raport al Transparency International. Ideea centrala a articolului este aceea ca multe companii de prestigiu reusesc sa iasa in evidenta nu doar prin lansarea unor servicii si produse noi, ci si prin intermediul unor fapte reprobabile care ies la iveala in presa. Cazul Siemens este cel mai recent, pentru cei care urmaresc scena economica internationala. Dar el nu este nici singular, nici ultimul.

Insa ceea ce mi-a atras atentia a fost urmatorul paragraf:
“Intr-o incercare de a-si imbunatati imaginea Siemens, care, pe langa problemele cu justitia germana, are unele si cu cea americana, a demarat un audit independent al sistemului propriu anticoruptie, lansand, totodata, o campanie de comunicare extrem de costisitoare, 100 milioane de euro, asa cum scrie The Wall Street Journal.”

Auditul independent se realizeaza exclusiv extern si presupune nu doar evaluarea sistemului anticoruptie, asa cum noteaza “The Wall Stree Journal”, ci a intregului sistem de proceduri si regulamente interne. El se prezinta sub forma unei priviri diagonale a intregii companii, la toate nivelurile si prin toate departamentele. In acest fel, finalul raportului de audit va putea face recomandari cu privire la imbunatatirea “sanatatii” organizatiei si va putea identifica punctele de risc.

Cine este interesat de Ethics & Compliance Audit (Audit etic si de conformitate), poate cere detalii la adresa ‘ec-consulting @ omnisolutions. ro’.


Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2007/12/04

Este nevoie de expertiza in etica in afaceri? (1)

Una dintre intrebarile care ma framanta in ultimul timp este daca avem sau nu nevoie de expertiza in domeniul eticii aplicate, in genere, si in etica in afaceri, in particular? Cred ca raspunsul nu este deloc simplu, el necesitand o serie intreaga de distinctii si clarificari.

In primul rand, ca sa stii daca e nevoie de expertiza trebuie sa explici ce este aceea “expertiza”. Toata lumea foloseste acest cuvant si cu toate acestea pare sa ne scape intelesul deplin al termenului atunci cand cautam in mod consecvent sa oferim o explicatie a sa. Este expertiza ceva de genul cunostintelor pe care un inginer le are despre un motor? sau mai degraba este ceva de genul a ceea ce face medicul atunci cand opereaza un pacient? Ce vizeaza expertiza? cunostinte despre un lucru sau competente de a face ceva?

In al doilea rand, nu este deloc de neglijat obiectul acestei expertize: urmarim o expertiza in etica aplicata, un domeniu cu foarte multe subdomenii, atat de diferite intre ele incat nimeni nu le va putea cuprinde niciodata pe toate, sau expertiza in etica in afaceri, un (sub)domeniu restrans, cu probleme delimitate si instrumente de lucru cat de cat conturate?

Cred ca aceasta intrebare este esentiala pentru toti cei care doresc sa activeze in domeniul eticii in afaceri fiindca ea afecteaza in mod direct statutul lor. Una e sa accepti ca este nevoie de expertiza, si atunci se impune ca aceia care intra intr-o dezbatere din acest domeniu vor trebui sa aiba o anumita pregatire, si altceva sa accepti ca nu este nevoie de o atare expertiza si, deci, opinia cuiva este la fel de buna ca a oricarui altuia.


Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2007/12/04

A conduce “prin forta” sau “cu autoritate”

Primul mesaj “on-subject” de pe acest blog este de fapt un comentariu la un interviu de pe HR-Romania cu domnul Adrian Stanciu, partener Ascendis, comentariu pe care l-am considerat destul de interesant pentru a fi publicat si aici.


Nu as vrea sa starnesc reactii negative din partea celor care il cunosc si/sau admira pe dl Stanciu, insa eu cred ca dansul opereaza cu o confuzie destul de grava si, din pacate, des intalnita (chiar si prin dictionarele limbii romane), si anume aceea care nu distinge intre a conduce “prin forta” si a conduce “prin autoritate”.

Autoritatea se castiga si presupune un sistem in care domneste “meritocratia” (un termen invocat din ce in ce mai mult in ultimul timp). In lipsa recunoasterii autoritatii unui manager, nici un angajat nu va face nimic. In al doilea rand, autoritatea presupune exemplul managerului (digne imitatione): eu ca CEO sunt un exemplu viu pentru toti angajatii pe care ii conduc (a nu se utiliza “ii am” pentru ca tradeaza un anumit grad de falsitate). Autoritatea mi-am castigat-o pentru ca sunt o sursa de inspiratie pentru cei care sunt alaturi de mine. Valorile mele sunt recunoscute in tot ceea ce fac. Asta inseamna sa conduci cu autoritate.

In schimb, un manager care conduce “prin forta” nu face altceva decat sa-si impuna ideile, deciziile, valorile. El se rezuma la acele “aspecte superficiale ale motivatiei” si nu ii va pasa niciodata daca un angajata ramane in companie pentru ca acolo se simte el bine sau doar pentru ca primeste 200 RON in plus la sfarsit de luna. Intr-un astfel de caz, performanta angajatilor, cea despre care tot spunem ca o putem creste prin diverse mijloace, nu va fi influentata de nici un program intern sau extern de impulsionare a ei.

Aceasta distinctie nu e una abstracta, inventata de mine, ci este cea pe care o avem de la Cicero incoace. Din pacate, in Romania si nu numai, oamenii isi construiesc adesea discursurile pe baza unor astfel de confuzii.

Cat priveste schimbarile din organizatii si rolul managementului resurselor umane, lucrurile, dupa parerea mea sunt destul de clare. Iar dl Stanciu a pus punctul pe “i”: nu vei putea inregistra nici o schimbare la nivelul managmentului daca respectivele persoane nu doresc o schimbare, nu sunt constienti de rolul lor si nevoia de a da un exemplu bun celorlalti. Cea mai buna motivatie pentru angajati, din punctul meu de vedere, este cultura unei companii.


Publicat pe http://etica-in-aplicata.blogspot.com/
Data publicarii: 2007/12/02

Exista o scoala romaneasca de studii aristotelice?

In 2006, Alexandru Surdu a publicat la editura Olms, , in colectia “Zur modernen Deutung der aristotelischen Logik”, un volum intitulat Aristotelian Theory of Prejudicative Forms ( ISBN13: 978-3-487-13209-9). Pana la ora cand scriu aceste randuri nu am avut ocazia sa pun mana pe cartea respectiva, dar nu despre ea vreau sa vorbesc acum. Chiar daca stiu la ce ma pot astepta de la o carte semnata de ilustrul academician, ce m-a frapat a fost un paragraf din descrierea care insoteste cartea (cel putin pe site-ul editurii). Redau aici paragraful cu pricina:

“Alexandru Surdu is an outstanding representative of the Romanian school of Aristotle research. The special characteristic of this school is that its members have not based their research solely on the An. pr. and the De int. but have also paid particular attention to the Categories. This volume contains a thorough modern interpretation of the Categories in which the author takes into account commentators in the Greek, Latin and modern traditions, for example A. Trendelenburg.” (sursa citat)

Toti cei care citesc aceste randuri si stiu cate ceva despre cercetarile filosofice de la noi se vor intreba pe buna dreptate care sunt reprezentantii acestei scoli romanesti de studii aristotelice si care sunt lucrarile cele mai reprezentative pe care le-a dat ea.

‘Intentio Aristotelis’ or just a bunch of unsubstantiated claims

The Italian Renaissance brought us closer to the writings attributed to Aristotle, no doubt about that, but was the claim of the Italian Renaissance scholars that we should look for ‘intentio Aristotelis’ true? They went so far by saying that becoming acquintated to the Attic Greek of Aristotle we could understand his opinions in a new light, one that has nothing to do with the tradition formed during the High Middle Ages around them. So they studied Aristotle in Greek.

Now, I have read Daniel Dennett’s The Interpretation of Texts, People and Other Artifacts, published in “Philosophy and Phenomenology Research” (vol. 50, 1990, pp. 177-184), and some doubts poped-up in my head. The most important of them: can we really know what Aristotle’s intention was in the Nicomachean Ethics?

If we accept Dennett’s arguments — and we don’t have any reason not to — we will be in big trouble not only when thinking about the Renassaince claim, but also when we account the contemporary claim that we should step aside from any tradition and read Aristotle “nude” (Pierre Aubenque, see his preface to Le Probleme de l’etre chez Aristote). In other words, we will never be able to uncover “Aristotle’s intention” because there is nothing like that. We are in the same position as a medieval or Renaissance scholar was: we have some texts, transmitted in various forms (directly or indirectly; in Greek, Latin or Arabic; along with some commentaries or paraphrases), written down for a certain audience (which we cannot fully understand) almost 2.5 millenia ago.

But I will challenge Dennett’s arguments by simply saying that we do have a privileged epistemic position. Just as we know today what the purpose of the Antikythera mechanism was, we also know what Aristotle may have thought about eudaimonia by bring as much information as possible into account. We might use direct information from other writings or indirect pieces/testimonies about his beliefs.

(unfinished)

Coming Closer to Aquinas’ Writings

In the last twenty years, or since the introduction of Internet, scholars from all over the world had the chance to get closer and closer to Aquinas’ writings. Manuscript repositories from various European and American parts opened their pages via virtual libraries to almost anyone interested. HMML’s Vivarium is making no exception. The Vivarium is hosting an on-line selection of folios from two 14th cent. manuscripts containing Aquinas’ Catena Aurea (Arca Artium; aap2094) and Expositio in Job (Codex Campililiensis 10).

Other mss. of Aquinas’ work:


Why is it important to come closer to Aquinas’ writings in manuscript? I think at least two answers can be offered to this question: first, the paleographical scholarship may help restore an original text reflecting the ideas intended by Thomas Aquinas himself and not those introduced by his editors or copyists.

Weisheipl ([1974] p. 222) wrote that the Summa Theologiae “was the most widely circulated work [of all the writings of Thomas Aquinas] both in manuscript and in print”. But we are still far from appreciating at full extent its circulation and influence. As I have tried to explain in my PhD thesis, which I hope will be printed in fall 2008, the Thomist tradition has had a great influence on our current moral traditions and especially on the modern interpretations of Aristotle’s moral thought. But also the modern Thomists influenced Aquinas’ reading. So, by unfolding the layers of tradition, contrary to the principle exploited by the bee allegory, we will be able to uncover not only Aquinas’ thinking, but also that of Aristotle.

Other useful links:

Aquinas’ works on-line:

PS: I agree with those that say that not everything on the Internet can be useful for research, but there are some reliable sources that any scholar cannot overlook. For example, some respectable researchers have decided to post on the Internet their pre- and post- printed materials. Why not use them if the references are in a standard form?

Istoria filosofiei romanesti: Dictionarul de filosofi romani

In urma cu vreo 7, 8 ani, profesorul M. Balan de la Facultatea de Filosofie din Bucuresti avea initiativa realizarii unui Dictionar de filosofi romani dupa standarde din lumea academica anglo-saxona. Desi multi dintre cei selectati s-au aratat foarte interesati de anumiti autori, rezultatele au fost, intr-o oarecare masura, timide. Foarte putini, mult prea putini, dintre cei care isi asumasera o astfel de sarcina au mers sa desfasoare prima etapa la Biblioteca Academiei, i.e., etapa cercetarii cantitative.

Intentia editorului cu privire la rezultatele cercetarii cantitative, si la intocmirea careia a concurat si Ioan Lucian Muntean (pe atunci, asistent la aceeasi institutie), era aceea de a realiza o baza de date electronica la care sa aiba acces toti cei care lucrau la dictionar si, mai tarziu, oricine ar fi dorit sa se dedice istoriei filosofiei romanesti. Respectiva baza de date capatase un oarecare contur pana la momentul in care proiectul a fost abandonat.

Dupa nu foarte mult timp, am aflat intamplator ca Institutul de Filosofie al Academiei Romane incepuse un proiect similar cu informatii si material de la cativa dintre cei care lucrasera la proiectul dlui Balan. Dar nu asta m-a uimit cel mai tare, ci faptul ca indivizii care inainte de ’89 se ocupasera de “materialism dialectic” aveau acum pretentia de a intreprinde in mod exclusiv un astfel de proiect. Evident ca pe langa acestia se aciuasera si cativa tineri, dar dezamagirea era legata de personajele care isi faceau veacu’ — si sa nu-si faca nimeni iluzii ca nu se mai perinda si acum — pe la Institutul de Filosofie. Aproape toti acesti indivizi nu au avut niciodata nimic in comun cu filosofia, cu exceptia faptului ca aveau o ‘origine sociala buna’. Iar acum, comportamentul lor neschimbat reclama exclusivitate asupra proiectului. In felul acesta, usa Bibliotecii Academiei Romane, la momentul respectiv controlata in mod direct de directorul institutiei,* s-a ferecat bine pentru cei mai tineri, care nu erau cadre didactice sau cercetatori angajati la Institutul de Filosofie.

Insa nu as cadea in extrema lui Liiceanu si sa spun ca acesti indivizi ar trebui sa se retraga din viata publica, sa-si faca bagajele si sa elibereze Institutul. Nu, nu. Cred ca o astfel de viziune e la fel de bolnava — asa cum spunea profesorul A.-P. Iliescu in recenta scrisoare deschisa catre persoana tocmai mentionata — ca si cea profesata de legionarii care doreau epurarea universitatilor de profesorii evrei sau cea a comunistilor care au trimis inlectualii romani la Canal. Mai degraba avem nevoie de dialog si nu de exclusivisme, avem nevoie de comunicare si nu de dialoguri ale surzilor. Avem nevoie de receptare si recenzare critica, avem nevoie de inclestari pe argumente si nu pe istorii personale. Iar “clubul de la Academie”, la fel ca si cel de la “Universitate”, nu este dispus nici la colaborare, nici la dialog.
Insuficienta cea mai mare pe care am resimtit-o toti cei care am lucrat la proiectul dlui Balan a fost legata de lipsa instrumentelor (bibliografii si biografii, dictionare si indexuri). Nici astazi nu ne putem lauda ca avem instrumente, mai ales ca piata de carte nu ar putea sustine nici macar un tiraj de 50 de exemplare.

Apoi, nu poti sa pornesti un astfel de proiect cu persoane care sunt doar accidental sau insuficient legate de preocupari inspre un “filosof” roman sau altul. Este nevoie de o anumita expertiza pentru a scrie 15 randuri despre ontologia lui Noica, expertiza ce se obtine prin studiu indelungat si publicatii consistente pe aceasta tema. Nu oricine poate realiza un articol de dictionar, nu orice profesor de filosofie sau cercetator de la Institut are capacitatea de a scrie intr-o anumita maniera (concis, argumentat, explicit formulat, intr-o limita anume de cuvinte etc.). Poate de aceea a esuat proiectul initial, poate de aceea a esuat si proiectul Academiei. Nu am avut un spirit critic indeajuns de puternic pentru a ne vedea limitele. Sper sincer sa nu fie si cazul proiectului “Enciclopediei On-line a Filosofiei Romanesti“.


* Imi amintesc cum am fost introdus de secretara in cabinetul directorului, o camera slab iluminata si dominata de mobilierul vechi, din lemn masiv, si am fost luat la intrebari cu privire la scopul cererii de a obtine permis de cititor. Dupa ce am fost mustruluit bine pe tema insuficientei mele maturizari (aveam vreo 22 de ani) si impertinentei mele juvenile (la refuzul obscen pe care mi l-a transmis i-am replicat ca e un securist care traieste bine mersi pe spinarea contribuabililor – o tema mai veche: daca Biblioteca Academiei Romane este publica sau nu de vreme ce Academia Romana este institutie publica), secretara s-a induiosat de mine si mi-a semnat ea in locul directorului.


Revista de filosofie (Bucuresti, 1907-1943). Indice bibliografic de Martin Bodinger; B.C.U. “Mihai Eminescu”, Iasi, 1975.