Journal Impact Factor from Thomson Reuters in their own words. Some remarks for Romanian ISI/MISI/PISI obsessed freaks

I am not a fan of metrics in research performance evaluation. I am an enemy of any kind of metrics when it comes to the use of the existent frameworks that deal with “publications” in measuring the teaching performance. I assume any rational individual will understand why it is completely idiotic to treat the teaching performance by measuring its impact or by measuring the so-called impact of someone’s publications. I don’t want to insist on that. What I find even worse than that is the fact that people are judged by the performance of a journal. For example, in Romania, if you publish in a B+ journal, you get a certain number of points, that are finally added to your annual performance evaluation. If you published with one of your colleagues, you get half and so on. Now, if you publish a critical edition you get the same points as publishing a translation, in some cases. Moreover, these types of metrics do not differentiate between various translation projects: one thing is to translate from Arabic or from Old French than from Contemporary English.

In Romania, and I have seen this trend almost all over the world, people are obsessed with ISI/MISI/PISI and other indexing and metrics. One of my thesis is that some of those promoting this type of metrics are on the payroll of the big organisations. Otherwise, I do not understand why they promote them so aggressively or defend them so fiercely. Especially when they enjoyed certain positions.

But, today, I have a fragment from a Thomson Reuters report that says it all:

For more than four decades, Thomson Reuters has published its Journal Citation ReportsTM, annually imparting the Journal Impact Factor (JIF) of the titles covered in its indexing. And for nearly as long, the JIF has been a source of controversy. Originally a metric intended to help librarians track the usage of journals in their local collections, JIF was soon seized upon by publishers and authors alike for purposes of publicity and prestige.

Although Thomson Reuters has unswervingly maintained that JIF is a specific measurement of a journal’s utility as viewed by the research community, much has been made of the figure in a manner beyond the company’s control and approval. One particularly erroneous application is the use of JIF as a proxy for an author’s overall performance. In other words, an author notes that his paper appeared in X journal, which carries a JIF of Y, and therefore his work must automatically be judged as superior. This is a misperception that Thomson Reuters has consistently endeavored to correct.

In fact, as noted above, JIF provides a specific measurement of journal impact over a specific time period. As with other resources within InCites and built on Web of Science data, the Journal Citation Reports (JCR) now feature an expanded array of metrics to provide a more extended, nuanced picture of journal impact. (Source: “Impact Measures and How to Use Them. What Can Research Metrics Really Tell Us?“)

Is it clear enough?


About Romanian Universities, not Obama

Today, I listened to President Obama’s commencement speech at Rutgers University. It is a speech about virtue and vices, about knowledge and ignorance, about honor and its absence in political world, about decisions. It is so inspirational that only narrow-minded people would say it is about politics. No, it is about inspiring, strengthening the spirit of the American youth, at least, some of them, those that are privileged to study there.

I choose to make this video recommendation about the university and its community, not about Obama and his rhetorical abilities. And I did that because the reality is that no European continental university will ever find the proud of its members and its alumni like the American universities. I don’t have an answer for this: why most students fail to feel they are part of an academic community, with certain values and ideas. What I do know is why Romanian universities are unable to reach a higher level of quality in teaching, research and management. I know how to change this, but I also know there is no university in this country I am temporarily in that has the courage to do what it is necessary. Too often, if not all the time, they are trapped among over-sized egos and opposing private interests, biases, inertia, and lack of leadership, as well as pseudo-values.

It is not a problem of money, of financial power or support from the state, as some still claim. We have the example of Spiru Haret University who had the financial resources, but it lacked vision and competent management and ended up by being an example of pseudo-education and pseudo-research. We have many other examples like that. And some concern state universities as well. But it is about competency and hard work, about commitment and effort, about courageous decisions to eliminate all political ties, all incompetent individuals, all resource-depleting activities.

Of course, I am arrogant in claiming this. Why others missed these things and I didn’t?! It is simple: they failed to see what it takes because they thought they have what it takes. On the contrary, I claim that I know that it takes because I can put together nodes and networks that are separate for them, and these nodes and networks represent people and structures that have the competence in making a real change in any Romanian university. Only that, in most cases, it would come with a almost complete change of personnel and administrative systems, something that makes people very uncomfortable.

Imagine a Romanian president, former or current, giving a speech about empowering people. Laughable, right?!

Now, turn your attention to a political character parasitizing the management of Romanian universities and Ministry of Education. Plenty of names to make your mental image real, right?! From former president Constantinescu and philosophers Andrei Marga to ‘Abramburica’ or Costoiu, from the cartoon character Daniel F. Funeriu to Sorin Cimpeanu. All spoke about reforming the Romanian higher-education, but failed miserably in helping it to improve even slightly. Only the current Ministry of Education, Mr. Mircea Dumitru, my former professor and colleague, had the gut to say the truth about Romanian educational system. And I don’t believe he is capable of going too far with this change of perspective.

Un raspuns scurt si … la obiect

Au fost ceva reactii la articolul de ieri, preluat si pe Nu o sa le accept si ca atare nu o sa vedeti nici un comentariu pe blogul meu. Raman doar cele de pe Insa tin sa spun doar un lucru: oameni buni, inainte sa comentati, inainte sa emiteti opinii, inainte sa va inflamati, cititi textul meu cap-coada, recititi-l, si apoi, dupa o pauza cat de o tigara, mai cititi-l o data sau de doua ori! Va inteleg incapacitatea de a comenta un text la prima vedere, de a suprinde ideea din mai mult de 2 paragrafe, de a urmari un argument pana la capat, de a nu da curs unor reactii umorale de la al 3-lea paragraf incolo. Nu sunt arogant, dar mi-ati dovedit ieri si in cursul acestei dimineti ca ati trecut degeaba prin scoala, si nu ma refer la faptul ca ati traversat cladirea scolii.

Pentru voi si numai pentru voi, precizez ca textul de ieri nu are nici o legatura cu Profesorul Leon Danaila, ci cu cei care, in mod ilogic, asociaza patriotismul cu alegerile personale privind stilul de viata, cu cei care cred ca a fi sarac e o dovada de moralitate sau, mai direct, o virtute, cu cei care cred ca un sistem medical este mai corect si mai bun daca medicii sunt saraci, cu cei care nu prididesc in a elogia o viata de neajunsuri in detrimentul unei vieti echilibrate. Inca o data, extazul celor care comenteaza pe marginea pozei cu Profesorul Danaila este deplasat: medicii tineri pleaca din Romania pentru ca nu vad nici o oportunitate de a se dezvolta, de a progresa, si de a oferi un viitor decent familiei lor. Cum sa faci performanta cand iti lipsesc substante sau instrumentar de baza? Cum sa faci performanta in medicina cand ai salariu de 1900 sau 3000 de lei pe luna? Voi, astia de comentati ca as fi spus eu ceva la adresa competentei si sacrificiului Profesorului Danaila, aveti habar cat costa accesul la o baza de date cu reviste medicale? Aveti habar cat costa o trusa cu instrumentarul de baza al unui chirurg astfel incat sa poata exersa si in timpul liber? Aveti habar cat costa un fMRI de 5 sau 7 Tesla? Sau macar stiti ca in Romania nu exista nici un aparat de 5T, ci doar de 3T la niste clinici private? Sau cati roboti medicali avem in spitalele publice sau private? Asa ca prefer medici bogati si un sistem care are resursele necesare in locul unei asa-zise virtuti a saraciei.

In loc de incheiere: Chapeau, Domnule Profesor!

PS: Va ofer si ceva de citit/vizionat:

Profesorul Leon Danaila si gloata extaziata

A inceput sa circule de ieri pe Facebook o poza cu Profesorul Leon Danaila stand cu ochii inchisi in metrou. Nimic din portul sau din infatisarea pe care o poarta in public nu tradeaza exceptionalul pe care il atribuim acestui om. Un neurochirurg recunoscut la nivel national si international, dupa cum spune presa, dupa cum depun marturie alti medici.

Simplitatea cu care isi traieste viata uimeste pe multi contemporani. Li se pare ca inspira un sentiment de fronda la adresa mizeriei societatii in care traim. Acesti comentatori de ocazie extaziati nu prididesc cu epitetele si-l proclama pe Profesorul Danaila un fel de inger pazitor al unei comunitati in deriva. Printre ei, s-au gasit unii care sa-l transforme chiar in exponentul patriotismului (adevarat). Toate acestea palesc in fata ideii ca Profesorul Danaila ar fi putut pleca sa castige mai bine in alta parte, dar, din marinimia sufletului sau, a preferat sa ramana aici si sa salveze romani.


Comentariul in sine, poate nascut dintr-un profund sentiment de respect pentru neurochirurgul nostru, denota o miopie morala profunda. O sa incerc sa explic pe scurt de ce cred acest lucru.

In primul rand, modul de viata al Profesorului Danaila reprezinta o alegere personala. Fiecare dintre noi facem alegeri mai mici sau mai mari care, ulterior, ajung sa ne defineasca, care sa determine o anumita conduita si o anumita perceptie asupra noastra. Asta spune multe despre caracterul sau, insa doar atat.

In al doilea rand, din faptul ca medicul Danaila nu a plecat, alegand un salariu de mizerie in Romania in locul aurului pe care, ipotetic vorbind, l-ar fi putut primi in alte tari, nu putem sa concluziona ca ar fi facut o astfel de alegere pentru ca “a preferat sa salveze romani”. Pur si simplu nu avem cum sa stim acest lucru daca nu ni-l spune chiar dansul. Nici macar atunci nu am putea fi siguri ca nu si-a fabricat un argument de dragul imaginii. Pur si simplu, o astfel de concluzie este incorecta din punct de vedere logic. Ar fi putut foarte bine sa aleaga sa traiasca in Romania fiindca iubea o femeie care nu-si dorea sa o ia de la inceput printre straini. Poate ca nu l-au lasat cei din regimul ceausist. Poate, poate, poate…

In al treilea rand, argumentul utilizat de feisbucistii excitati de poza cu Profesorul Danaila contine o mica perversitate. Ni se spune ca o astfel de alegere reprezinta o dovada de patriotism adevarat, manifestarea unei virtuti, dar se trece sub tacere faptul ca un neurochirurg de cand isi incepe rezidentiatul si pana iese la pensie este platit in Romania la nivelul personalului de curatenie sau unui “assistant manager” dintr-o corporatie. Alegerea Profesorului Danaila ne indica un stil de viata auster, dar oare de ce medicii trebuie sa fie nevoiti sa mearga cu metroul, de ce trebuie sa se citeasca pe fata lor o viata de neajunsuri, de ce trebuie sa ajunga la pensie si sa nu-si poata permite sa mearga la bai de namol la Balvanyos. E valabil si pentru alte categorii profesionale. Oare nu este imoral faptul ca un astfel de om este rasplatit intreaga sa viata, pentru noptile sacrificate in slujba romanilor, mult sub nivelul unui politist, sofer de la orice minister doriti voi ori sub nivelul barmanului care il serveste pe cetateanul turmentat?

Sursa pozei: Marilena Stancu

Respectul vine nu doar din “Multumesc!”, ci si din modul cum rasplatim munca fiecaruia. Atata timp cat un medic, un profesor sau orice alt angajat nu este in stare ca din salariul sau sa asigure familiei un minimum de securitate financiara, orice “Multumesc!” este doar o dovada de ipocrizie.

Prefer oricand medici care au masini ca cea de mai jos, care au in geam o legitimatie speciala care le permite sa circule cu viteza foarte mare prin oras si sa aiba acces in zone cu restrictii de circulatie, decat medici care raman in drum cu masina personala sau cu salvarea, care se plang ca trebuie sa faca tot felul de compromisuri pentru a avea acces la literatura de specialitate sau care sa fie nevoiti sa se milogeasca pentru niste sponsorizari ca sa participe pe bune la congrese, ca sa aiba instrumentar in spital sau sa poata cumpara consumabile pentru un laborator. Si asta pentru simplul motiv ca de medic depinde in mod direct viata unui om. Daca acel medic intra in sala de operatii cu gandul la ce pune pe masa propriilor sai copii sau la sponsorizari sau fara sa beneficieze de cine stie ce instrument medical, un om poate muri. Daca acel medic nu se poate deplasa in timp util in miezul noptii la o urgenta, un om poate muri. Daca acel medic lucreaza intr-un mediu infestat cu tot felul de bacterii, un om poate muri. Nici o alta profesie nu are privilegiul de a face astfel de alegeri, cu adevarat de viata si de moarte. Asa ca, “Chapeau, Domnule Profesor! Chapeau pentru faptul ca ati razbit in conditii mizere. Chapeau ca razbiti in continuare intr-o societate care nu stie sa-si respecte valorile.

Masina unui medic din Roma, fotografiata de mine in 2010

Legitimatia care atesta ca soferul este medic si poate intra cu masina in zone cu restrictii de circulatie

Din nou despre “primopatie”

“Eu am fost primul care a spus cutare lucru.” “Prima carte despre subiectul S.” “Singura carte din domeniul D.” Sau dupa cum o recomanda un cunoscut pe o individa: “Prima persoana din Romania certificata sa…” Cu alte cuvinte, romanul, mai abitir decat alt chirias al acestei bucati de univers, se crede primul in toate si chiar solicita sa i se faca statuie. Nu, nu este vorba despre o practica de marketing — de “branding personal” dupa cum ii spun unii acum –, ci o patologie care are la baza un fenomen psihologic, si anume o reprezentare distorsionata despre propria persoana, despre propriile competente si rezultate. Cei care sufera de “primopatie” simt nevoia sa-si afiseze pe frunte, in piept, pe brat si pe dos, eticheta de “primul in x lucru”.

Cunosc atat de multe cazuri de acest gen incat uneori incep eu insumi sa ma intreb daca nu cumva Dumnezeu a gresit adresa atunci cand le-a spus evreilor ca sunt semintia aleasa. Romanii par a fi exact asa: primul la facut asta, primul la ailalta, primul in sus, primul in jos, primul la nascare (nu esuase Noe prin Carpati?! nu au fost romanii primul popor crestinat din Europa, de sfantul Andrei, bineinteles?!) si primul la gimnastica (de parca lotul olimpic de fete ar fi format din super-eroine).

Corolarul acestei primopatii este un puternic sentiment de persecutie: cineva ne vrea raul, cineva ne fura ideile si nu recunoaste nimic, cineva ne saboteaza munca. Pai daca suntem primii si nu am reusit mare lucru, atunci, cu siguranta, asta se datoreaza faptului ca exista o miscare sau niste indivizi care colporteaza impotriva noastra. Cum, am publicat o carte, prima din domeniu, iar unii spun ca nu aduce nimic nou, nici macar la nivel de informatie, ca este o dovada de diletantism?! Cu siguranta acele personaje sunt carcotase, rau intentionate sau pur si simplu au ceva cu mine.

Cei care sufera de primopatie vad in orice critica un atac personal, un afront adus inteligentei ancestrale la care ei au acces. Orice critic este, de fapt, un reprezentant al celui-care-nu-trebuie-numit. Totodata, contestarea calitatii muncii sau pretentiilor de primordialitate devine pentru bolnavul de primopatie un motiv de asumare si mai puternica a pozitiei.

Imi aduc aminte cum un tovaras cerea sa i se recunoasca meritele de a fi formulat pentru prima oara o cutare idee. Scrisese si el pe un blog o recenzie la o carte si isi punea o intrebare. Unul s-a apucat sa scrie o carte de analiza pornind de la o intrebare similara. Insa bolnavul nostru cerea ca respectivul autor sa scrie un articol in care sa-si puna cenusa in cap pentru faptul ca nu l-ar fi mentionat la bibliografie sau macar intr-o nota de subsol. Ar fi trebuit sa faca o astfel de mentiune? Exista o obligatie etica de a o face in prima instanta? Cu siguranta este o nota de onestitate, daca autorul si-a insusit ideea, dar a invinui o persoana de furtul unei idei necesita si o argumentare serioasa care sa scoata in evidenta apropierea dintre cele doua formulari.

Un exemplu similar este acesta, preluat de pe platforma

Articolul incriminat (Sursa:

Feedback-ul compatriotului la articolul de mai sus (Sursa:

As I initiated the idea of using RG Score in the CVs in 2012, so I am the firs one ever to talk about such useful usage, therefore it is an indication that I strongly believe that RG metrics its well put together. It shows a person’s involvement in communicating in a NON FORMAL , not 100% SCIENTIFIC language as is required by Journal papers. It is not nice that initiators are not recognized in articles, not even a simple thank you. Since I initiated the use of RG score in CV in September 2012, a simple Google search will show that many CVs are already using it and some articles were published, but nobody put the minimum effort to say Thank you to …..But, I am glad to see the RG Score being used. So, the journals are journals, but the involvement on RG it shows a specific type of community participation. Than is important for a scientist, or a future scientist, better then Facebook.

Given the lack of recognition and acknowledgement (see the QUESTION and the HUGE discusion at

I am more careful what I talk about and how. It is not nice to still [sic!, nota mea] ideas, much more so in a community that pretends to be scientific. And I DO NOT SEE my name in this article anywhere, so here we are about conversations on Research Gate. Perhaps we shall discuss about Ethics on RG ? Good Idea.

Prima ipostaza in care ar fi aparut tema articolului incriminat (Sursa:

Individul din exemplul initial, nu din cel de pe researchgate, solicita un fel de reparatie morala, doar ca, in conditiile respective, ea nu-si are locul. Autorul blamat a venit cu ideea in urma unei discutii cu colegii la bere, nu consultand bloguri. Ce este important pentru primopatie este tocmai aceasta protejare a statutului: conteaza mai mult ca Gigel a fost primul decat calitatea lucrului la care a fost primul. De exemplu, cineva incerca sa convinga un public ca are competenta necesara de a vorbi despre subiectul S pentru ca este prima persoana certificata in domeniul Ds. Legitimitatea, in acest caz, este data exclusiv de statutul de a fi fost prima persoana certificata, nu de KS-ul persoanei. Daca esti atenta la prezentarile sale, la discursurile pe care le tine, la modul cum vorbeste despre S1, S2, S3 observi ca nu detine minimum de knowledge & skills (KS). Are un minim de informatii, cu care mascheaza absenta KS-ului, si reuseste sa prinda diverse contracte exclusiv pe baza faptului ca a fost “prima persoana certificata din Romania”.

Primopatiile au ajuns sa se manifeste atat de puternic in ultimul timp pentru ca au gasit un teren fertil, si anume o cerere crescanda de legitimitate. Sunt foarte multi oameni care detin un minim de cunostinte in domeniul in care activeaza incat nu pot discerne intre ceea ce este cu adevarat valoros si ce nu. Ca atare, argumentul care convinge cel mai usor un astfel de public … needucat, este faptul ca Gigel a fost primul.

Mai acum ceva timp, dupa o disputa aprinsa cu cineva despre relevanta coaching-ului intr-o companie, pentru marea masa de angajati, vorbeam despre cat de multi oameni strang in sala “predicatorii” mediului de afaceri romanesc. La fel cum se intampla si prin alte tari. Faptul ca salile devin neincapatoare din cauza unor Gigei care stau cu gura deschisa la un alt Gigel care le povesteste despre inchipuitele lui lectii despre “cum sa se vanda” primite de la bunicu’ nu dovedeste decat ca oamenii nu stiu sa faca diferenta intre ceea ce ii poate ajuta sa progreseze si ceea ce este totalmente lipsit de valoare.

Un alt element care merita mentionat este acela ca primopatia nu are nici o legatura cu problema plagiatului. O persoana care sufera de primopatie nu va fi niciodata interesata de problema furtului intelectual caci nu face obiectul perceptiilor sale, ci acuzele vor fi indreptate exclusiv impotriva celor care atenteaza intr-un fel sau altul la statutul sau. “Eu sunt primul care a scris pe acest subiect”, ca atare eu sunt singurul care trebuie sa fie intrebat pe acest subiect, singurul care trebuie invitat la evenimente sau caruia sa i se ia interviuri. Chiar si atunci cand se petrece un caz de plagiat, el este tratat tot ca un atentat la statutul celui care emite pretentii de primiordialitate profesionala.

Aceste consideratii nu sunt nici lipsite deloc de importanta, nici produsul unei reactii umorale, ci, dimpotriva, ele sunt parte dintr-o analiza mai ampla cu privire la o anumita arie profesionala din Romania. Primopatia denota, cred eu, o anumita stare de imaturitate profesionala, si uneori se asociaza si unui puternic complex de inferioritate. Particip cu oarecare regularitate la evenimente academice si de business, cu romani si/sau straini, iar reactiile pe care le observ m-au facut sa analizez in profunzime pretentiile de primordialitate. Nu cred ca ele vor disparea vreodata, dar un spirit critic trebuie intotdeauna sa prevaleze intr-o comunitate profesionala matura.

2016 Romanian Ethics & Compliance Forum

Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics organizează în data de 11 februarie 2016 prima ediție a Romanian Ethics & Compliance Forum (RECF), un preambul  la lansarea oficială a European Ethics & Compliance Association şi la 2016 European Ethics & Compliance Forum. Forumul este găzduit de Unicredit Bank la sediul central din Bulevardul Expoziţiei nr. 1F.

Evenimentul va dura o singură zi şi va reuni circa 150 de experţi români şi străini din domenii precum Etică & Conformitate, Anti-Corupţie, Risk Management, Guvernare Corporativă, Anti-Fraudă etc. Tema acestei ediţii este “Managing Integrity Effectively”, iar forumul este împărţit în 4 secţiuni:


Ediția 2016 a Forumului se bucură de prezența a 16 keynote speaker-i, printre aceștia numărându-se Neil Farquhar (Product Manager Compliance, Bureau Van Dijk), Oana Raluca Bănăţeanu (Regional Compliance Officer, Siemens Romania), Neil McGregor (Managing Partner, McGregor & Partners; Vice-Președinte, Camera de Comerț Româno-Britanică), Doru Bulată (EximBank) și Livia Zamfiropol (Partner, DLA Piper România).


Evenimentul are loc cu sprijinul Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, Ambasadei Olandei la Bucureşti, Camerei de Comerţ Româno-Olandeze, Camerei de Comerț Româno-Britanice, Camerei de Comerț Italiene pentru România, Asociaţiei Române a Producătorilor şi Importatorilor de Medicamente, Asociaţiei Registrul Român de Lobby, Asociaţiei Naţionale a Recrutorilor, Asociației pentru Prevenirea și Combaterea Fraudei, Institutului Național de Control Intern din România, Centrului de Resurse Juridice, Funky Citizens, Bureau van Dijk, DLA Piper România, Unicredit Bank România, Siemens România, Bayer România, McGregor & Partners, Serban & Musneci Associates, Vernon | David.

Parteneri media: Legal Magazine,, Social Responsibility Magazine, Lemon Studio.

Participanţii vor primi cate un exemplar din primul număr al Ethics & Compliance Magazine, prima revistă din Europa dedicată domeniului, şi vor beneficia de o reducere de 10% din taxa de participare la 2016 European Ethics & Compliance Forum.

Membrii camerelor de comerţ bilaterale şi asociaţiilor profesionale partenere beneficiază de o reducere de 40% din taxa de participare.


Persoana de contact:

Simona Mehedinţu
Program Coordinator

Prevenirea fraudelor începe chiar din Departamentele de Anti-Fraudă și Conformitate

Prima lecție în domeniul conformității sau anti-fraudei, indiferent de locul în care ne-am afla pe planetă, este cea a prevenției. Este la fel ca în medicină, unde a preveni o boală e considerat a fi mai benefic pe termen scurt, mediu și lung, decât a trata una. În termeni de business, această idee este redată sub forma eficienței în raportul dintre costurile unui program de prevenire și costurile implicate și asociate unei fraude sau ilegalități. Cu alte cuvinte, e mai eficient să cheltuim 500.000 lei anul acesta cu activitatea unui departament specializat în anti-fraudă decât să fim vizitați de autorități, decât să apărem în presă că am avut o breșă, decât să primim o amendă pentru că nu ne-am luat toate măsurile de siguranță.

A gândi în termeni de eficiență financiară este specific mediului de afaceri. Tocmai din această cauză este aproape imposibil să argumentezi celor care se ocupă de combaterea și prevenirea fraudei sau de conformitate în genere, în marea lor majoritate juriști și economiști, că există un fundament moral mult mai puternic. De fapt, după cum susțin mulți indivizi, moralitatea nu are ce căuta în business. Tot așa cum Machiavelli susținea că moralitatea nu are ce căuta în politică.

Sau, ca să privim și din cealaltă perspectivă, „pe inspectorul de la Anti-Fraudă nu-l interesează etica, ci legea.” Prin urmare, nici pe cei din companii nu-i interesează moralitatea, căci investigațiile nu țin seama de ea, ci de litera legii.

O astfel de viziune limitată este poate chiar mai nocivă decât un incident de fraudă. Este mai nocivă pentru că reprezintă expresia unei culturi organizaționale toxice, care evaluează exclusiv în funcție de eficiență economică. Ce este mai eficient din punct de vedere economic: să dăm afară 10 angajați pentru că există o scădere a volumului încasărilor sau să ne extindem portofoliul, să investim în diversificare? Să cheltuim 80.000 de Euro pentru a dezvolta un sistem integrat de managementul integrității sau să plătim despăgubiri de 50.000 de Euro celor care sunt afectați de activitățile companiei noastre? Să montăm un manșon de cauciuc la rezervorul mașinii produse de noi, care ne costă 11 dolari per unitate, și să salvăm vieți în cazul unor accidente sau să plătim despăgubiri familiilor celor care mor în accidente cauzate de problema de design de produs și amenzi autorităților, care sunt semnificativ mai mici (pinto)?

Elementul nociv este de dat de faptul că această eficiență stă drept fundament al legitimității deciziilor de business și erodează tocmai ideea de moralitate (What Money Can’t Buy). Se întâmplă, ar spune susținătorii acestui punct de vedere, ca o decizie de business să aibă și implicații morale, dar ea aparține în esență sferei amoralității, a ceea ce nu poate fi valorizat prin prisma corectitudinii și incorectitudinii morale. Exemplul cel mai bun în acest sens, pe care l-am invocat și cu alte ocazii, este cel al unui economist român care susținea la un eveniment academic că un contract între un angajator și angajat nu poate fi guvernat decât de voința părților și, in extremis, de lege; nu și de reguli morale. Cu alte cuvinte, nu am avea nici o problemă ca părțile să se angajeze într-o relație abuzivă de vreme ce au convenit asupra ei.

Adevărata revoluție a responsabilității organizațiilor, fie ele de business sau de altă natură, nu a început. Moda responsabilității sociale corporative (CSR-ul mult ridicat în slăvi) sau, mai nou, a sustenabilității a pierdut pe drum tocmai sensul moral al termenului de „responsabilitate”. O companie nu poate fi responsabilă în sens moral de vreme ce pune eficiența economică mai presus de moralitate, de vreme ce poate justifica o imoralitate ca un simplu accident, ca o fatalitate sau ca o întâmplare nefericită. Când angajatul unei companii se angajează în acțiuni pe care le numim generic „fraudă”, el ia o decizie morală, care presupune înșelarea încrederii, care presupune obținerea unor beneficii prin înșelăciune, prin lipsa onestității, prin disimularea adevărului, prin pervertirea unor instrumente în detrimentul cuiva și, totodată, în interesul propriu. Frauda, indiferent de ce spun juriștii, reprezintă în primul rând și în mod esențial un comportament imoral. Ea a devenit și ilegală întrucât a fost nevoie să existe o regulă instituționalizată și o entitate legitimă care să aplice măsuri punitive și corective, nu pentru că moralitatea e inferioară legii, pentru că nu ar avea ce să ofere.

Adevărata revoluție a responsabilității organizațiilor va începe atunci când cei din departamentele de Anti-Fraudă și de Conformitate, dar nu numai, vor înțelege această valență morală a fraudei și vor gândi comportamentul organizațional prin prisma complexității sale. Astăzi, suntem încă tributari unei gândiri segmentate, compartimentate, secvențiale: departamentele de Conformitate cu problematica lor, Controlul Intern cu specificitatea domeniului propriu, și similar pentru Anti-Fraudă, Audit Intern, Control Preventiv, Resurse Umane, Guvernare Corporativă și Responsabilitate Socială. Nu întâmplător există tensiuni sau lipsă de cooperare în multe organizații între aceste departamente. Acest lucru este vizibil și fără să îți petreci fiecare zi a săptămânii într-o organizație de business.

Adevărata revoluție a responsabilității organizațiilor va începe când top-management-ul însuși își va asuma leadership-ul moral și vor transmite pe verticală și pe orizontală semnale care să susțină comportamentele integre. Chiar dacă nu ne putem face iluzii că jocul duplicității va dispărea, scandalurile din ultimii ani, cazurile instrumentate pe diverse legislații anti-fraudă/anti-corupție, impun la o reflecție mai profundă asupra moralității în sfera afacerilor. Nu e suficient să fie aruncate pe piață concepte atractive precum „hazard moral” ca să se schimbe ceva. E nevoie de acțiune.

Pe 11 februarie 2016, Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics organizează prima ediție a unui eveniment care și-a propus să fie un punct de referință pentru această schimbare la nivel de profesioniști. 2016 Romanian Ethics & Compliance Forum nu e despre cât de frumoase sunt companiile și despre cât de mult fac ele pentru a promova integritatea, ci despre o schimbare la nivelul comunității profesioniștilor în conformitate, etică în afaceri, anti-corupție, anti-fraudă, managementul riscurilor, guvernare corporativă, responsabilitate socială etc. Este despre un prim pas în direcția unei schimbări de viziune, înspre prevenție bazată pe evaluare morală, juridică, financiară etc.

Întrebarea este cine din mediul de afaceri românesc este pregătit pentru ea?

Biblioteca pentru hoti – doar doua cartuse

Dezbaterea publica cu privire la puscariasii care scriu carti pentru a isi reduce pedeapsa este una binevenita. In primul rand, avem nevoie sa stim daca sistemul functioneaza cum trebuie. Avem nevoie sa stim daca infractorii cu staif beneficiaza pe drept de o reducere a pedepsei sau, dimpotriva, continua sa aiba un comportament “anti-social”, intelegand prin asta si furtul intelectual (i.e., insusirea unui text). Avem nevoie sa stim daca sistemul de reabilitare, din care masura reducerii pedepsei pentru lucrari stiintifice face parte, functioneaza corect. Avem nevoie sa stim daca profesorii universitari sunt onesti atunci cand isi pun numele si titlul academic drept garantie pentru o lucrare scrisa de un infractor. Avem nevoie sa stim daca universitatile au anticorpii pentru a nu permite compromiterea propriilor profesori sau, daca acest lucru s-a intamplat, sa-i sanctioneze pe cei care si-au traficat titlul si pozitia academica. Si nu in ultimul rand, avem nevoie sa stim daca editurile care publica astfel de titluri merita sa fie incluse pe lista acelor edituri care conteaza in evaluarea stiintifica a cadrelor didactice.

In al doilea rand, aceasta dezbatere pare a fi despre principii in aceeasi masura in care este despre nume. Si trebuie sa fie despre principii pana la capat, nu doar cu jumatati de masura. In mod evident, trebuie sa incepem cu discutarea institutiei reabilitarii. Acceptam ca o persoana poate fi reabilitata mai usor daca scrie o lucrare stiintifica sau nu? Eu nu cred ca este imposibil ca acest lucru sa se intample, insa sunt sceptic ca fenomenul poate capata proportiile de acum, cu sute de lucrarii stiintifice scrise de, hai sa fim directi, infractori agramati si lipsiti de orice urma de bagaj intelectual.

Dar nu ne putem opri aici. Pasul urmator trebuie sa vizeze situatiile in care infractorul a incercat sa fenteze sistemul: cumpararea unui text pentru a beneficia de o reducere a pedepsei este cu siguranta un lucru reprobabil, iar cel dovedit ca a facut acest lucru nu poate ramane in inchisoare ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, nu-i asa? Este oportuna introducerea unei prevederi corective? De exemplu, daca ti-ai insusit un text pentru a scapa cu o luna mai repede de puscarie sa primesti un spor la pedeapsa initiala echivalent cu dublul sau triplul numarului de zile de reducere de care ai fi beneficiat conform cererii avocatilor tai.


A doua chestiune asupra careia vreau sa ma opresc este legata de editurile care au tiparit acele lucrari zise “stiintifice”. Cred ca subiectul acreditarii editurilor de catre Consiliul National al Cercetarii Stiintifice (CNCS) este la fel de important ca si tema plagiatului. Miza este uriasa: acces la promovari in sistemul universitar, acces la finantari din varii programe, reputatie institutionala s.a.m.d.

Realitatea este ca CNCS nu are nici o informatie actualizata pe site-ul propriu. Parca suntem in 1998, nu in 2015. Singura lista cu editurile recunoscute de CNCS (initial de catre CNCSIS, 2011) dateaza din 2013 (sic!). Cu alte cuvinte, putem sa admite fara prea multe probleme ca CNCS nu prea functioneaza din 2013. De exemplu, daca pentru stiinte umaniste nu exista nici un fel de informatie la zi la privire cu editurile recunoscute, pentru “Stiinte juridice” sau “Stiinte medicale” nu exista nici macar o litera sau o cifra pe acel site de doi bani. Ma intreb daca nu cumva trebuie sa se inceapa o ancheta cu privire la activitatea acestei institutii in ultimii 5 ani.

Lasand deoparte ce face sau, mai bine spus, nu face CNCS, ar fi curios cum de anumite edituri s-au abonat la colectia “Biblioteca pentru hoti”. De exemplu, o asa-zisa editura Sitech din Craiova a publicat 112 titluri (vezi lista completa).

Ceea ce mi se pare curios este faptul ca pe site-ul respectivei edituri nu figureaza nici macar un titlu din colectia “Biblioteca pentru hoti”. In schimb, pe prima pagina sta scris urmatorul text:

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, recunoscute de către CNATDCU, pentru Panelul 4 și precizate în Ordinul ministrului nr. 6560/dec. 2013 pentru domeniile: științe juridice, științe economice și administrarea afacerilor, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe militare, informații și ordine publică, științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport.

Conform acestui ordin, cărțile științifice din domeniile de mai sus, publicate la editura SITECH, vor putea fi evaluate în vederea promovării universitare.

Societate cu capital privat
Domeniul principal de activitate: editare cărți
Forma de organizare: SRL CUI: R3088903
Registrul Comerțului: J16/3071/1992

Primele doua paragrafe sunt extrem de interesante in contextul dezbaterii noastre. De exemplu, ni se spune ca editura in cauza “face parte din lista editurilor romanesti de prestigiu”. Daca este atat de prestigioasa, cum se face ca nu am auzit de ea? Mai mult, daca iei la rand toate librariile din Bucuresti sau din Craiova nu gasesti nici macar un titlu scos de aceasta editura?

Precizarea continua si ne indica faptul ca editura Sitech nu este doar printre editurile romanesti de prestigiu, ci printre cele de prestigiu care sunt “recunoscute de catre CNATDCU, pentru Paneul 4 si precizate in Ordinul ministrului nr. 6560/dec. 2013”. Daca esti riguros si cauti pe Internet ce este cu acel ordin de ministru, afli ca este din 2012 si nu contine nici o lista cu edituri, ci doar criterii pentru conferirea titlurilor academice si gradelor profesionale de cercetare (vezi aici). Al doilea paragraf din citatul anterior ne releva de fapt si miza acestei induceri in eroare: atragerea unor musterii care intentioneaza sa promoveze in sistemul universitar.

Nu ma mira deloc modalitatea in care editura Sitech activeaza. Nici nu ar avea de ce. In urma cu 4 ani, prin facultatile Universitatii din Bucuresti, la avizierele publice, se promova o editura care se lauda ca poate scoate si cate un singur exemplar, fiind recunoscuta CNCSIS. Nu ma mira si pentru faptul ca editurile universitatilor din Romania, poate cu foarte mici exceptii, scot volume si reviste atat slabe incat niciodata nu le recomand studentilor sau colegilor mei.

Cum pot fi sanctionate astfel de pseudo-edituri?! E imposibil. Nu exista nici un mecanism legislativ sau institutional. Singura posibilitate la ora actuala ar fi ca CNCS sa se distanteze oficial de aceste edituri introducandu-le pe o lista neagra, dupa o analiza prealabila. Din nefericire, CNCS nu este doar nefunctionala, ci si totalmente compromisa de implicarea politicului in treburile cercetarii stiintifice.

Ar mai fi o posibilitate, si anume un puternic boicot din partea mediului academic. Cu toate acestea, o lista neagra cu astfel de impostori e o masura ineficienta. Mediul stiintific din Romania, editurile si editorii au nevoie de o institutie indepedenta care sa ofere “guidance” in materie de integritate in publicatiile stiintifice asa cum in Marea Britanie Committee on Publication Ethics (COPE) face acest lucru de ani buni.

Despre puscariasi, penibil si Marian Popescu

Am citit cu ceva timp in urma ca Marian Popescu, seful Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti, cere eliminarea prevederii legale prin care detinutii pot beneficia de o reducere a pedepsei daca scriu lucrari stiintifice in perioada cat sunt incarcerati (sursa aici si aici). In dimineata asta, insa, aflu de la Florin Negrutiu ca Dl Marian Popescu este pe cale de a deveni eroul mediului academic romanesc pentru aceasta pozitie exprimata in spatiul public.

Cum nu-mi plac eroii, m-am apucat sa urmaresc cu atentie ce spune “personagiul” in cauza si sa vad in ce masura se sustin argumentele sale. Cu siguranta, domnia sa, un fost coleg la FJSC, cu care nu prea m-am intersectat si nu se va mai intampla, va spune ca eu incerc sa-i patez reputatia pentru ca ar fi girat in urma cu un an respingerea unei contestatii facuta chiar de mine. Dar, ca sa previn orice disputa personala, o sa-l rog sa citeasca inca o data chiar ce a scris dansul pe blogul propriu (paragraful care incepe cu “La facultate, lucrurile sunt, poate, mai dramatice.”).

Argumentele invocate de Dl Popescu sunt doar 3, mari si late:

(1) Girul pentru a scrie o carte vine de la un singur profesor universitar, ceea ce este anormal in contextul in care vorbim despre o lucrare stiintifica:

“Caracterul științific al unei lucrări este apanjaul lumii universitare și al lumii cercetării. Numai acolo se vorbește despre lucrare științifică și aceste două lumi, care își corespund una alteia, au filtrele proprii. Ca să publici o lucrare recunoscută nu poți să ai o singură persoană care spune, da, domn’e.” (

In luna iulie, dansul incercase o pozitie mai nuantata:

“Am observat că este imperfect cadrul legal existent. Imperfecţiunea majoră se referă la modul în care este stabilit caracterul ştiinţific al unei lucrări. Elementele de legislaţie privind executarea pedepsei prevăd două condiţii: deţinutul îşi găseşte un profesor universitar care îi dă o recomandare sau îi scrie directorului penitenciarului că un anumit deţinut face o lucrare ştiinţifică şi al doilea element este că lucrarea trebuie publicată la o editură recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Ar trebui să existe filtre mult mai precise prin care se stabileşte că o lucrare are un caracter ştiinţific.” (Sursa: Digi24)

(2) Nu exista filtre clare de evaluare a caracterului stiintific pentru aceste lucrari, iar asta conduce la o decredibilizare si o vulnerabilizare a mediului academic romanesc.

“Noi am propus câteva filtre. La analiza pe care am avut-o, Comisia de etică a ajuns la o concluzie mult mai simplă, şi anume că trebuie scoasă această prevedere privind faptul că poţi să ieşi cu 30 de zile mai devreme din detenţie pentru că ai publicat o lucrare ştiinţifică. Menţinerea ei nu face decât să vicieze în continuare relaţii consolidate, nu face decât să vulnerabilizeze, să decredibilizeze ideea de cercetare ştiinţifică” (Sursa: Digi24)

“Ar trebui sa existe filtre mult mai precise prin care se stabileste ca o lucrare are un caracter stiintific, in universitati se stie ce inseamna un parcurs stiintific.” (Susa:

(3) Detinutii nu au acces la literatura de specialitate si scriu de mana, ceea ce reprezinta doua atrocitati:

“[…] cum poate avea acces la documentare deținutul, astfel încât să realizeze o lucrare de nivel științific, știut fiind faptul că trebuie să ai acces la baze de date, articole științifice, cărți, iar deținuții nu au voie să primească stickuri și scriu de mână?” (

Nu am de gand sa ma erijez in aparatorul coruptilor, dar de dragul domeniului de care ma ocup — Etica Aplicata (de fapt, de cateva subdomenii) — nu pot sa merg mai departe ca si cand presedintele unei Comisii institutionale de Etica nu ar fi emis un punct de vedere. Este totusi, nu-i asa!, presedintele! Dar dincolo de ironie, hai sa vedem care sunt contra-argumentele mele. Tot pe puncte ca sa nu punem in dificultate spiritele ludice:

Ad 1 & 2) Domnul Popescu afirma ca minunatul cadru legal este imperfect intrucat un singur profesor universitar emite un punct de vedere cu privire la caracterul stiintific al unei lucrari. Totusi, e o diferenta majora intre “a da girul” pentru ca un detinut sa poata scrie o lucrare stiintifica in penitenciar, ca ulterior sa beneficieze de o reducere a pedepsei, si “a da girul” unei lucrari care se pretinde stiintifica. Banuiesc ca Domnul Popescu se refera la filtre de evaluare a unei lucrari stiintifice deja elaborate, care ajunge in Comisia ce analizeaza cererea detinutului de a fi eliberat mai devreme. Altfel, nu cred ca Domnul Popescu poate cere ca, din start, unui detinut sa i se refuze posibilitatea de a scrie lucrari, chiar si stiintifice, in penitenciar. Ma gandesc in mod special la faptul ca un astfel de demers poate fi incadrat printre acele masuri de reabilitare a detinutilor.

Pe de alta parte, nu cred nici ca Domnul Popescu ar avea ceva cu faptul ca un profesor universitar da girul pe o lucrare stiintifica scrisa de un detinut. Imi imaginez ca domnia sa, in calitate de presedinte al unei Comisii de Etica, va blama cumpararea girului, adica lipsa de integritate a profesorului si a detinutului/avocatului, si nu actiunea de a solicita unui profesor universitar un punct de vedere. Caci daca ar fi asa, si cazul pozitiv (a emite o opinie pozitiva pentru detinut) si cel negativ (a emite o opinie negativa) devin imorale in logica sa.

In al treilea rand, nu inteleg la ce relatii consolidate se refera Domnul Popescu in citatul anterior: sa fie cumva faptul ca, in cadrul unei comunitati academice, colegii isi gireaza lucrarile reciproc pentru ca la editura universitatii sa se mimeze o evaluare stiintifica? Sper ca nu!

In ceea ce priveste vulnerabilizarea si decredibilizarea ideii de cercetare stiintifica, nu sunt de acord ca o astfel de masura este de natura sa influenteze reputatia cercetarii romanesti mai mult decat o fac plagiatele din lucrarile de doctorat girate chiar de unii profesorii universitari, ori lucrarile stiintifice plagiate prin reviste obscure din Romania, ori penibilele prezentari de la conferinte internationale sau nationale organizate in Romania sau pe la universitati prietene. Ma tem ca mult mai tare decredibilizeaza cercetarea stiintifica un profesor universitar care isi citeste PPT-ul la o conferinta decat o fac Jiji si Motanul Felix.

De asemenea, stau si ma intreb cine gireaza un text care ajunge sa fie publicat la o editura din strainatate. De exemplu, la Elsevier sau Cambridge University Press. O fi un comitet, or fi criterii clare, o fi un recenzor platit. Sau cum este la edituri din Romania? Cine hotaraste? Mediul academic sau editorul ori patronul editurii? Realitatea e mult mai complexa decat ar putea sa o surprinda un raspuns de genul “Patronul!”. Cei care au publicat in strainatate sau care macar au incercat acest lucru, stiu ca decizia de publicare nu depinde neaparat de calitatea lucrarii. Asa cum discutam cu mai multe persoane pe acest subiect, deciziile ajung sa tina cont de locul unde preda acel autor, dimensiunea publica a autorului (o vedeta a mediului academic ar putea sa publice mai usor o carte decat un cercetator de laborator) etc.

Ad 3) Recunosc ca a doua parte a argumentului, si anume “detinutii … scriu de mana” este hilara, dar este si insignifianta in raport cu prima parte: “detinutii … nu au acces la baze de date, articole stiintifice, carti…”. Daca Domnul Popescu doreste sa discute acest aspect in profunzime, atunci eu propun sa ne intoarcem putin in timp, adica in perioada 1992-2007. Oare ar trebui sa reevaluam si acele lucrari stiintifice pe baza aceluiasi considerent? Imi aduc aminte de niste volume care aveau drept cele mai recente intrari bibliografice texte publicate inainte de 1970. Sau de un volum publicat sub 3 titluri diferite, la 3 edituri diferite, ce-i drept, in ani diferiti. Accesul la ANELIS este de data recenta, accesul la texte pe Internet are putin mai mult. Daca tot vrem sa fim integri, presupun ca o vom face pana la capat.

Ca sa fiu bine inteles, nu-mi doresc ca puscariasi sa iasa mai repede din inchisoare pentru ca au scris lucrari stiintifice. Dimpotriva, cred ca masurile decise de judecatori pentru cei acuzati de coruptie sunt prea blande. Dar as prefera sa nu ne mai lasam influentati de emotii si de prejudecati atunci cand judecam principii. Mai ales cand suntem presedinti de Comisii de Etica.

PS: Sper ca nu voi auzi inca o data discursul cu “strici imaginea universitatii” ca iau foc. Pentru ca: #LibertateDeExprimare #Constitutie #LogicaClasaAIXA #Integritate #DezbatereDeIdei

[maioresciene] Suntem goi şi o strigăm cu în gura mare

Sunt sigur că Titu Maiorescu habar nu avea că textul lui de la 1868 în care vorbeşte despre forma fără fond va fi la fel de actual şi la aproape 150 de ani de când l-a aşternut pe hârtie. Dar aceasta este o realitate cu care noi trebuie să ne confruntăm, nu Maiorescu. Pe el îl doare la bască, sau nici acolo, că forma fără fond a devenit un brand românesc.

Ce ne spune nouă astăzi această expresie? Probabil cel mai adesea ne trimite cu gândul la ineficienţă, neprofesionalism, mimetism. Gândiţi-vă cincisprezece secunde la romanul pornografic românesc şi textele marchizului transpuse într-o variantă macabră de sorginte hollywoodiană (a se vedea serialele de genul Rome, True Blood, Californication etc.). Gândiţi-vă zece secunde la toate acele legi pe care noi le-am preluat prin procesul de transpunere a acquis-ului comunitar fără să primim a se schimba ceva în mod real, fără a măsura ex-post impactul lor. Gândiţi-vă 5 secunde la toate acele formate de televiziune pe care le-au preluat pe bani grei trusturile media, dar fără a investi vreodată în producţii locale, în regizori români, în scenografi români, ori chiar în propriile vedete. Sau, dacă îmi este permis să vă sugerez, gândiţi-vă o secundă la toate acele cuvinte care dau bine în mediul de afaceri românesc dar fără nici o acoperire în realitate: un “public speaker” care vorbeşte despre orice, dar căruia îi lipsesc competenţele reale în domeniul pe care îl abordează; un training sau o consultanţă de “branding personal” pentru un tânăr absolvent de facultate sau chiar în cadrul serviciilor de orientare în carieră oferite de universitate, fără ca gigelul nostru să aibă substanţă ca să umple acel “brand”; “inovare” fără “novum”, doar prin localizare ş.a.m.d.

Nu m-aş îndepărtat de acest ultim exemplu. E mult prea cu “fainoşag” ca să nu stăruim în miezul lui, să-l demontăm şi să-l aruncăm apoi la tomberonul lucrurilor care ne enervează până acolo încât ne-am face jurnalişti la TNR doar ca să relatăm din când în când de la faţa locului, adica din meandrele concretului.

Şi ca să nu pedalăm pe o bicicletă medicinală până facem spume, vă ofer un citat de rumegat cu niscaiva turtă dulce şi un tub de pastă de dinţi.

Ca public speaker am pus intotdeauna pret pe capacitatea de a inspira si de a fi memorabil prin continut!

Ce ne spune autorul acestui comentariu memorabil, din ţara lu’ Hăiţbuck?! Ăăăăăă, că ca public speaker e mai important cum transmiţi decât ce transmiţi?! Dacă publicspeakerul este ciubotă, dar reuşeşte să impresioneze pe cineva, cine credeţi că este prostul?!

Un alt citat, acelaşi autor:

Îmi propun să armonizez experiența mea de leadership cu cea de public speaker, pentru a te transforma într-un lider care să aibă speech-uri remarcabile şi de impact. Un lider conduce prin forța cuvintelor sale, prin puterea lor de a creiona un viitor! Împinge-ți propriile limite dincolo de zona ta de confort, vei fi fericit(ă) să descoperi că POȚI!

Hăiţ! Mă Cocoşilă, ia zi, mă, cum e cu “armonizarea experienţei tale de leadership cu cea de public speaker” ca “să mă transformi” pe mine “într-un lider (sic!) care să aibă speech-uri remarcabile şi de impact”?!

Ca să nu fiu bănuit de vreo prejudecată, vă propun să vedem cum se prezintă un alt publicspeaker neaoş:

Acum 4 ani, după ce am fost disponibilizat din jobul pe care îl aveam atunci, mi-am adus aminte cât de mult îmi doream să fac ceva din pasiune. Şi în acel moment mi-am pus o întrebare pe care ţi-o recomand doar dacă eşti pregătit(ă) să-ţi dai viaţa peste cap:
Ce fac eu acum cu viaţa mea? Ce m-ar împlini cu adevărat? ”

Răspunsul l-am găsit în dezvoltarea personală, de care eram interesat de mai mulţi ani dar numai la nivel teoretic. Diferenţa a fost că de această dată, după ce am ascultat un program audio a lui …, chiar am aplicat acele lucruri!

Am început să mă instruiesc din ce în ce mai mult, participând la evenimente live cu mari traineri internaţionali …

La aceste evenimente am practicat activităţi dinamice care mi-au crescut foarte mult încrederea în propriile forţe, cum ar fi fire-walking (mersul desculţ pe cărbuni încinşi), arrow-breaking (se rupe o săgeată cu zona cea mai moale, de sub gât) şi board-breaking (se sparge cu mâna goală o placă din lemn de 2,5 cm).

Astfel am ajuns să îmi dezvolt încrederea şi abilităţile de comunicare şi să îi ajut şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru.

Era să scap nişte cuvinte din romanele mai sus amintite, dar m-a emoţionat titlul acestui blog. Aşa că, mă Ioane, ia spune-ne tu nouă cum vine asta: fuseşi tu disponibilizat şi după ce ai ascultat un program audio şi ai mers pe cărbuni încinşi ai devenit publicspeaker?! Păi aşa ne fură, mă, vorba? Dacă dai cu “karata”, tu crezi că o să scoţi oul din sticlă, mă?!

Să vă fie cu băgare de seamă, nu toţi cei care antrenează oamenii să îşi depăşească tracul sunt de nivelul ăsta. Sunt unii mai cu felinarul la poartă, dar rari sunt taică, rari. Iar onestitatea, că de o etică profesională nici nu poate fi vorba, caracterul, sunt la fel de importante ca la orice om de afaceri serios: dacă îl manifeşti, eşti recunoscut, dacă nu, atunci te lauzi că eşti bazat şi dai tunuri.