Free Knowledge (1)

In 1998, my parents decided to buy me a (new) computer as a gift for passing the entry exam for the state university. After one or two months of waiting for the new computer to be built from scratch by a friend, I end it up with a 6×86 PC with 3½-inch floppy disk and CD reader. And suddenly I became a legend among my friends. This computer was a sort of universal passport that could give me access to worlds otherwise impossible to discover. And soon I began my journey by using its CPU at maximum.

What I knew back than is that the type of the network interface I am using is quite important for getting on the Internet. So, when my computer arrived, the next natural step was to get a good signal on my phone landline to connect to Internet. A revolutionary way to get outside my home without actually traveling outside my home.

I was familiar with Netscape and Internet Explorer, but still unprepared for the whole mess available on the Internet. In those days, websites were static and full of text, with no interaction from the user. Consequently, the Internet became the main resource for reading new stuff and doing minimal research.

Project MUSE, JSTOR and EBSCO were around, but almost nobody knew about their existence. Ingenta was new in town. And so the libraries and archives were becoming more and more accessible. But not for Eastern Europe. In this part of the world, most researcher were still sending letter to authors asking for copies of their papers or book chapters.

My case was a little more special: I was using an email service to reach the authors I was interested in. And, most of the time, they were sending me their work using a similar tool.

After some years, Internet took off and the electronic libraries became a commodity. And with the help of a colleague from West, especially from US, you could gain access to them without paying for them. Those were the years of accumulation. The fear of not having access to those resources anymore was as real as the threat itself: the technique regularly used by the owners of those resources, i.e., huge companies interested only in making money, involved IP and download tracking. Consequently, a professor or a research who had access via their university could see their account suspended or even closed.

The years of accumulation were soon over. More precisely, when those companies extended their operations in Central and Eastern Europe, Asia and many other parts of the world. So instead of having an HHD full of texts saved during long hours of downloading, you could have access to the electronic libraries themselves with your own id. Those were the years 2004-2012.

Everyone was delighted to search for texts whenever they need to, not to download everything because who knows when they will come in hand. But the expansion of the companies mentioned earlier continued and the books and the journals became more and more expansive, with restricted circulation due to their prohibited prices, and universities could no longer afford all-in packages.
Some of those institutions were so outraged that they started protesting against this practices of price gouging.

At the same time, a revolution was cooking in the guts of Internet. Some young anarchists thought that knowledge should be free. Some of them, haunted by the spirit of Robin Hood, were distributing their huge electronic repositories via Mule, DC++, torrent and other file-sharing systems. This was the spark: the spark that made the companies attack them ferociously, and the spark that made others think about this situation and do the same thing.

This is how sites like gigapedia, libgen and sci-hub took shape. From an ideology that promotes free access to knowledge.

And the years of accumulation returned.


Now, when you study this phenomenon and you see what is being uploaded on libgen monthly (at least English, Spanish, Italian, French and German texts), it is impossible not to notice that there are at least 3 categories of people who make books available there. There are the “anarchists” — people who download books just to offer them publicly as an act of civil disobedience –, the “researchers” who share because they care, and the “promoters”, i.e., those who share their own work in order to make their ideas known.

The first category is responsible for dumping the largest portion of the libgen database. I do not know the percentage because I do not have access to the database or the data sets to make a scientific analysis. But my estimation is that those guys and those girls pour thousands and thousands of titles there.

The researchers represent the second category by the level of books posted there. When they dump texts, you can recognize them because all the titles are on the same topics or from the same field. For instance, someone who has done research on public policies concerning gender identity and sexuality will dump his/her entire library on this subject and you will find those titles closely connected in the libgen list.

The third type is quite irrelevant. The promoter share one, maximum two titles. Their interest is strictly related to their own work: they realized that their book has a limited circulation and, by making it available on libgen, they hope to brake this limitation and see their name in other publications.


Instead of a conclusion, I have a question: if your research is based on an illegal access to electronic resources, is your research conducted in an ethical manner? And, consequently, should your work be published by a scientific journal that upholds the highest ethical standards in scientific publishing or not?

There is also a second way to ask this: if your research could not be done in an ethical manner because the publishers are practicing price gouging, is it conducted in an ethical manner? Can civil disobedience justify your free access to resources?

And the third way: imagine that you have already been published by several journals that stand in one great electronic repository and the publisher, which is common to all journals and the repository itself, never paid you anything for your work; is it morally justified to use for new research illegal resources that affect the economic interest of the publisher?

Doua propuneri PSDistoide mult mai toxice decat OUG13

In timp ce romanii se ghiftuiesc cu jumari si sarmale, PSD a depus in Parlamentul Romaniei, la Camera Deputatilor, doua proiecte de lege cu mult mai toxice decat OUG13. Primul proiect este inregistrat cu nr. BP750/18.12.2017 si este initiat de 39 de deputati si senatori din grupul parlamentar la Partidului Social Democrat: Babuş Radu, Bălănescu Alexandru, Bontea Vlad, Bucura-Oprescu Simona, Căciulă Aurel, Căruceru Aida-Cristina, Cocoş Vasile, Cosma Andreea, Dinu Cristina-Elena, Georgescu Nicolae, Halici Nicuşor, Intotero Natalia-Elena, Itu Cornel, Lupaşcu Costel, Macovei Silviu Nicu, Matei Călin-Vasile-Andrei, Moagher Laura-Mihaela, Neaţă Eugen, Nosa Iuliu, Oteşanu Daniela, Paraschiv Rodica, Păle Dănuţ, Petric Octavian, Pleşoianu Liviu Ioan Adrian, Popa Ştefan-Ovidiu, Pop Andrei, Rădulescu Cătălin-Marian, Simion Lucian-Eduard, Spânu Ion, Stancu Florinel, Stativă Irinel Ioan, Suciu Matei, Şarapatin Elvira, Toma Ilie, Ursu Răzvan-Ion, Vasilică Radu Costin, Velcea Nicolae, Vîrză Mihăiţă, Weber Mihai.

Cel de-al doilea proiect, inregistrat cu nr. BP751/18.12.2017, este initiat de un singur deputat PSD, care se gaseste si pe lista anterioara, si anume Rădulescu Cătălin-Marian, zis si “Deputatul Mitraliera” (vezi aici de ce i se spune asa).

Deputatul Catalin-Marian Radulescu (captura inregistrare video Adevarul)

Initial, scrisesem un text mai scurt despre modificarile propuse de primul proiect legislativ, fara sa fi observat si cel de-al doilea proiect. Doream sa scot in evidenta ceea ce se dorea modificat, fara sa ma uit la impact, lucru care ar trebui analizat mult mai atent decat permite o postare pe un blog. Ulterior, am revenit asupra comentariilor mele intrucat cred ca aceste doua proiecte au fost in mod intentionat depuse in Parlament ca doua initiative diferite. De ce oare? In primul rand, pentru ca in felul acesta se ascunde faptul ca modificarile viveaza de fapt albirea unor parlamentari corupti si a unor personaje asociate cu anchete penale pentru fapte de coruptie sau fapte asociate faptelor de coruptie. In al doilea rand, avand doua documente diferite, cred ca sforarii PSDistoizi au sperat ca opinia publica sa nu se prinda de ce vor ei cu adevarat. In al treilea rand, fiindca vorbim de un proiect cu un singur initiator, si unul recunoscut pentru multiplele probleme cu legea, oricand acesta putand fi scos tap ispasitor pentru ca a introdus un document profund imoral in procesul legislativ. Adica, se vor putea scuza PSDistoizii ca nu l-au putut infrana pe Mitraliera in a depune acel al doilea proiect.

Privind din alt unghi toata aceasta tarasenie, trebuie avut in vedere faptul ca nu doar aceste proiecte sunt menite sa albeasca politicieni corupti sau persoane apropiate acestora (vezi cazul Andreea Cosma — de profesie notar, doamna deputat a fost trimisa in judecata pentru complicitate la abuz in serviciu (vezi info aici); Mircea Cosma, tatal deputatei si fost presedinte al Consiliului Judetean Prahova, condamnat la 8 ani de inchisoare pentru coruptie si confiscarea sumei de 1.890.064,27 lei; Vlad Cosma, fratele deputatei si fost deputat el insusi, condamnat de aceeasi instanta ca si tatal la 7 ani de inchisoare cu executare si confiscarea sumei de 1.260.042,85 lei), ci toate initiativele legislative puse la cale de aceasta majoritate politica vizeaza franarea luptei anti-coruptie in Romania. Nu numai ca ne-am intors in anii 1990-1994, dar sunt unii care vor sa ne arunce cu totul in Evul Mediu. Considerandu-se legitimati de votul a aproximativ 3.8 milioane de alegatori din cei 18.924.220 de alegatori inscrisi in Registrul electoral (vezi detalii aici) sau cei aproximativ 7.4 milioane alegatori prezenti efectiv la urne in decembrie 2016 (vezi rezultatele alegerilor aici), acesti politicieni incompetenti si corupti nu fac altceva decat sa submineze democratia noastra si asa insuficient de matura si sa afecteze nu doar statul de drept ci orice urma de securitate sociala si economica. Cu alte cuvinte, prin noianul de modificari aduse sau propuse pentru pachetul de legi numit generic “Legile Justitiei”, se va obtine inclusiv o incurajare a fenomenului infractional. Sa ne gandim doar la declaratiile aberante ale lui Tudorel Toader dupa ce a gratiat mascat circa 1500 de puscariasi si nivelul recidivei printre cei gratiati.

Revenind la cele doua proiecte, va invit sa le cititi voi insiva si sa va construiti propria parere (aici si aici). Sa vedeti cu proprii vostri ochi si cu propria voastra minte despre ce este vorba. Eu ma limitez la a oferi un scurt rezumat pentru primul proiect. Pentru al doilea, voi reveni cu o noua postare.

(a) Se modifica Art.39, alin. 1(b) din Noul Cod Penal, in sensul in care la concursul de infractiuni se va aplica pedeapsa cea mai grea si un spor de 1/3 din aceasta (adica pedeapsa grea), nu cum este acum, si anume 1/3 din totalul celorlalte pedepse cu inchisoarea. Cu alte cuvinte, in unele cazuri, unde pedepsele sunt mari, un infractor va scapa mult mai usor.

(b) Se modifica Art. 60 din Noul Codul Penal in sensul in care se introduc 2 noi alineate, dintre care unul spune ca pedepsele cu inchisoare de pana la 3 ani se executa la domiciliu. Similar, in cazul unor persoane cu varsta de cel putin 60 ani ori bolnavi dar cu pedepse mai mari de 3 ani, acestea vor sta si ele tot in sanul familiei. Ca atare, ma intreb de ce se mai numeste “inchisoare” sau “pedeapsa privativa de libertate” daca infractorul sta acasa? Nici nu vreau sa facem o lista a tuturor infractiunilor pentru care poti primi 3 ani pentru ca s-ar putea sa ne intrebam daca nu cumva este o lege pentru desfiintarea puscariilor. Dar putem sa exemplificam aceasta situatie prin faptul ca, pentru anumite infractiuni rutiere, multi gigei vor scapa. Tot asa cum si cei condamnati pentru violarea domiciliului sau pentru lipsire de libertate, daca judecatorul a decis sa ii dea doar 2.8 ani infractorului. La fel si in cazul unor fapte de vatamare corporala din culpa sau pentru lovire sau alte violente.

(c) Se modifica Art. 289, alin. 1, care incrimina mita. Acum, textul de lege spune urmatoarele:

(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Conform proiectului de lege, noua alineat va arata asa:

(1) Fapta functionarului public care, direct ori indirect, pentru sine, pretinde ori primeste bani sau alte foloase materiale care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor astfel de foloase, in legatura cu indeplinirea, neindeplinirea, urgentarea ori intarzierea indeplinirii unui act ce intra in indatoririle sale de serviciu sau in legatura cu indeplinirea unui act contrar acestor indatoriri, se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 10 ani si interzicerea exercitarii dreptului de a ocupa o functie publica ori de a exercita profesia sau activitatea in executarea careia a savarsit fapta.

Multora li s-ar putea parea ca nu s-a schimbat nimic, insa initiatorii au eliminat expresia “pentru altul” din frazarea initiala, ceea ce inseamna ca s-a dezincriminat intermedierea mitei. In al doilea rand, au scazut pedepsele de la 3-10 ani la 1-10 ani.

Romania a ratificat Conventia Natiunilor Unite privind Coruptia si s-a angajat nu doar la masuri legislative de transpunere a prevederilor respectivei Conventii, ci si la un set clar de masuri practice pe care trebuie sa le ia pentru a preveni acest fenomen si pentru a intari integritatea, onestitatea si responsabilitatea functionarilor publici. Insa, oprindu-ma pentru moment la masurile legislative, modificarea adusa acum Art. 289, alin. 1 din Noul Cod Penal este contrara insasi textului Conventiei. Pentru exactitate, preiau in original ceea ce spune Articolul 15(b) (vezi sursa aici):

The solicitation or acceptance by a public official, directly or indirectly, of an undue advantage, for the official himself or herself or another person or entity, in order that the official act or refrain from acting in the exercise of his or her official duties.

Asadar, dupa cum se observa din sublinierea mea, nu este vorba doar de primirea de foloase pentru sine ci si pentru altcineva, fie persoana fizica, fie persoana juridica.

(d) Se modifica Articolul 290, alineatul (1), in sensul in care darea de mita se va pedepsi mult mai usor. Acum, in Noul Cod Penal, pentru astfel de fapte este prevazuta pedeapsa cu inchisoarea de la 2 la 7 ani. In proiectul PSDistoid, pedeapsa cu inchisoarea scade de la 6 luni la 5 ani. Aceasta scadere a regimului de pedeapsa este semnificativa si ne-am astepta sa existe si o justificare temeinica. Din pacate, ca in cazul restului de initiative toxice marca PSD-ALDE(-UDMR), avem de-a face cu initiatori care sunt cercetati penal pentru infractiuni de coruptie sau asociate coruptiei, ceea ce face ca aceste modificari sa fie in mod evident “cu dedicatie”.

(e) Se abroga alineatul (3) al articolului 290, care spunea ca atunci cand bunurile sau valorile care au reprezentat mita nu se mai gasesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Redau textul din Noul Cod Penal pentru a intelege mai exact despre ce este vorba:

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Cu alte cuvinte, cand un functionar public sau un demnitar primeste drept mita o vacanta in Belize, atunci Statul Roman nu se va mai putea indrepta impotriva acestuia pentru a confisca echivalentul mitei in cauza. Sau, ca sa mergem mai departe cu exemplul imaginar, daca un functionar public sau un demnitar ar primi drept mita 1 milion de Euro, iar organele de cercetare penala nu ar reusi sa identifice suma de bani primita in numerar, atunci judecatorul nu ar mai putea dispune confiscarea de bunuri si valori in echivalentul a 1 milion de Euro. Sau daca un functionar public sau un demnitar primeste drept mita o vila in valoare de 10 milioane de Euro in Malta pe care ulterior o instraineaza printr-o tranzactie in valoare de 100.000 de Euro pe care ii sparge la Cazinou intr-o seara, Statul Roman nu va putea dispune confiscarea de bunuri si valori in echivalentul nici a 100.000 de Euro, nici 10 milioane de Euro.

(f) Se modifica Articolul 291, alineatul (1), in sensul care traficul de influenta va fi pedepsit mult mai usor. Actualmente, pedepsele cu inchisoarea sunt cuprinse intre 2 si 7 ani, iar in proiect au scazut la 1-5 ani.

Ca si in cazul anterior mentionat (vezi pct. c din precizarile de mai sus), s-a eliminat intermedierea mitei. Asa ca in loc de “Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul…” avem “Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase materiale, direct, pentru sine…”.

(g) Se modifica Articolul 292, alineatul (1), in oglinda cu Art. 291, alin. (1), in acelasi sens, dar pentru cumpararea de influenta.

(h) Ceea ce este cel mai grav e faptul ca se abroga alineatul (2) de la Articolul 292, care preciza ca faptuitorul, adica persoana care cumpara influenta, nu va fi pedepsita in cazul in care denunta fapta organelor de urmarire penala inainte ca ea sa aiba loc. Cu alte cuvinte, persoana care vrea sa denunte pe cineva care i-a cerut o mita, nu va mai putea face acest lucru. In felul acesta, presupun ca o serie intreaga de cazuri de coruptie nu vor mai ajunge niciodata in fata procurorilor pentru ca oamenii nu vor mai avea curajul sa-i denunte pe cei care cer mita pentru ei insisi sau pentru altii.

(i) La fel de grav este faptul ca se modifica Art. 297, alin. (1), exact asa cum intentiona Iordache pe cand visa de la Palatul Victoria la spalarea sefului sau pe linie de partid. Adica se introduce un prag valori de 200.000 Euro pentru abuzul in serviciu si scad pedepsele cu inchisoarea de la 2-7 ani la 1-5 ani.

(j) Alaturi de aceste modificari care vizeaza fapte asociate faptelor de coruptie, proiectul de lege din Parlamentul Romaniei propune abrogarea Articolul 299, care se refera la folosirea abuziva a functiei in scop sexual. Vorbim in fapt despre hartuire sexuala la locul de munca. Din cate inteleg de pe Internet, sunt printre initiatori persoane acuzate chiar de astfel de fapte (de exemplu, aici pentru contextualizare). Din pacate, nu am nici timpul si nici puterea sa verific aceasta informatie. Daca ea se dovedeste reala, atunci ce ne mai ramane sa facem?

(i) Restul modificarilor din proiectul de lege vizeaza Noul Cod de Procedura Penala si au drept scop determinarea celor care ar fi interesati sa denunte pe cineva sa renunte la o astfel de actiune. In primul rand, se prevede inregistrarea tuturor audierilor in cursul urmarii penale, nu doar la cerere sau cand se impune acest lucru. Apoi se introduce o limita de 6 luni pentru denunturi, dupa care cel care ar fi dorit sa depuna un denunt va raspunde penal pentru fapta sa asociata denuntului, urmand ca denuntul in sine sa nu mai poata fi folosit ca proba in procesul penal. Imaginati-va ca un om de afaceri a fost supus unei presiuni uriase de a da o mita pentru a putea sa-si tina afacerea in functiune, iar dupa 9 luni, cand prinde curaj, nu ar mai depune denuntul de frica sa nu ajunga si el la inchisoare pentru dare de mita. In multe situatii, procurorii nu ar ajunge la astfel de informatii fara sa primeasca un pont sau ca cineva sa depuna un denunt. In exemplul dat de mine, omul de afaceri nu va mai merge la organele de ancheta penala pentru a depune un denunt impotriva celor care l-au fortat sa dea mita si impotriva celor care au primit mita fiindca el insusi va raspunde penal pentru dare de mita. Asadar, coruptia va inflori prin frica si teroare.

(j) Ultima modificare propusa se refera la Articolul 294, la care se adauga un al cincilea alineat, care spune ca “solutionarea cauzelor de catre procurori se face in ordinea inregistrarii”. Aceasta chestiune nu este deloc de neglijat intrucat ea va conduce la stagnarea dosarelor. Cu alte cuvinte, procurorii vor fi nevoiti sa amane dosare pentru ca inaintea acelora se afla alte in care ancheta stagneaza. Asta va duce cel mai probabil la impingerea unor cauze in termenul de prescriptie si, deci, la scaparea infractorilor.

Clauze contractuale abuzive (1) [RO]

Citesc adesea in contracte sau prin documente tehnice de ofertare fraze de genul urmator:

“Dupa incetarea contractului, prestatorul nu va pastra copii ale documentelor si/sau materialelor realizate si nu le va utiliza fara acordul scris al beneficiarului obtinut in prealabil.”

Daca partea a doua are sens si este acoperita de clauze contractuale solide privind confidentialitatea, cea dintai este nu doar naiva, ci denota o intelegere complet eronata a serviciilor oferite de prestator. De exemplu, daca ne referim la serviciile de audit, distrugerea “documentelor si/sau materialelor realizate” inseamna distrugerea raportului de audit si a versiunilor intermediare, precum si a documentatiei care a stat la baza raportului. Cu alte cuvinte, o companie de audit sau un auditor, care este responsabil din punct de vedere legal si/sau contractual pentru opinia din raportul de audit, ar trebui sa nu mai detina nici un document sau material referitor la aceasta opinie dupa incheierea contractului. Insa dupa cum bine stiti, adeseori se intampla ca un auditor sa presteze pentru aceeasi companie (in baza unui nou contract) sau sa fie intrebat de autoritati pe ce si-a bazat opinia (in special in contexte care implica fraude de mari dimensiuni sau alte infractiuni economice). Fara a lua in calcul situatiile in care opinia publica manifesta un interes particular fata de o organizatie si, in iuresul acuzatiilor, i se solicita un punct de vedere si auditorului care a spus ca nu sunt probleme sau oricum nu probleme majore.

Similar, pentru orice alt tip de contract sau servicii. De exemplu, conform acestei pretentii, o companie de software care realizeaza solutii la cheie pentru clientii sai ar trebui sa distruga codul sursa si versiunea beta dupa incheierea contractului.

Asa cum probabil ati intuit, o astfel de obligatie este abuziva si, adeseori, disproportionata in relatia dintre cel care ofera un contract si cei care participa la ofertare. Iar aparitia ei si multiplicarea aproape in toate contractele publice sau private vazute de mine este determinata de frica unora ca prestatorul ar putea pierde (data breach) documentele si materialele respective sau le-ar putea folosi fara acordul companiei in noi solutii tehnice. Desi nu neg ca e posibil sa se intample asa (de exemplu, in zona IT, unde un sir de linii de cod care indeplinesc o anumita functie sa se regaseasca la fel in mai multe aplicatii — dar nici nu stiu daca ar fi posibil altfel de vreme ce aplicatiile in cauza folosesc aceeasi functie!), asta nu inseamna ca dispare sau se diminueaza caracterul abuziv al clauzei ori ca o astfel de prevedere poate proteja beneficiarul de o eventuala pierdere a documentelor, cum ar fi in perioada in care contractul se afla inca in derulare.

Caracterul abuziv rezulta din faptul ca un beneficiar, pentru a se proteja pe sine, impune o masura asiguratorie care prejudiciaza insusi prestatorului. Cazul auditorului care trebuie sa stearga toate datele cu privire la o misiune de audit din propriul sistem electronic lumineaza indeajuns, cred eu, acest prejudiciu prin expunerea auditorului vis-a-vis de ceea ce ar trebui sa-l protejeze pe el, dar si pe subiectii sai, si anume responsabilitatea auditorului.

Pe de alta parte, in intern, si prestatorul trebuie sa dea seama pentru contractele pe care le deruleaza sau le-a derulat si isi asigura o trasabilitate proceduralizata pentru a asigura nivelul de profesionalism pe care si-l doreste si care se asteapta de la el. Cu alte cuvinte, daca ar sterge documentele in cauza, singura dovada a incheierii proiectului ar fi un proces verbal de predare-primire si, eventual, de acceptanta. Insa la un control mai serios, pe fond, un inspector financiar sau Curtea de Conturi ar putea considera ca activitatea in cauza este doar fictiva. (#dovadaprestariiserviciului)

O astfel de situatie este valabila nu doar in cazul auditorilor, de orice fel ar fi ei, sau celor care dezvolta solutii software, ci in majoritatea contractelor de servicii bazate pe un produs intelectual. Evident ca la contractele de prestari de servicii de curatenie nu se aplica, tot asa cum nu vom vedea un instalator care sa intre sub incidenta unei astfel de clauze. Insa asta nu invalideaza cu nimic argumentul ca este o clauza abuziva, ci doar arata ca ea se aplica unui anumit de servicii.

2 ani fara sa fi invatat ceva

#coruptiaucide #incompetentaucide #proastaguvernareucide Nu, nu este doar despre #Colectiv. Tragedia din Clubul Colectiv nu a facut decat sa ne arate, cu ce pret, cat de bolnav este sistemul medical din Romania si cat de prost este pregatit sistemul in ansamblul lui (guvernamental, medical, de salvare (ISU cu toate unitatile sale), de siguranta publica (politie, jandarmerie) etc.). Sau mai bine spus, cat de nepregatit este.

Nu vorbim doar de protocoalele terapeutice sau de cele de urgenta, de lipsa coordonarii, ori de o crasa incompetenta la nivel de ministere, ci de o absenta a responsabilitatii in aproape tot sistemul. Iar asta se vede foarte bine cand te gandesti ca un pacient trebuie sa astepte 1 an de zile ca sa faca un RMN la genunchi gratuit (decontat de CNAS) desi pacientul a cotizat lunar la CASS, cand ajungi in spitale si observi ca saltelele sunt mizerabile, ca prizele ori intrerupatoarele dintr-un salon de copii sunt pericol public, cand iti vine o salvare fara medic desi apartinatorul tau a reclamat un AVC, cand afli ca pompierii au numai doua tuburi de oxigen si ca atare nu pot intra in cladire decat doi oameni, ca toate controalele se fac pe bani frumosi desi intra in atributiile de serviciu si exista si prevederi in Codul Penal s.a.m.d. Iar totul de sus in jos si de jos in sus.

Nimanui nu-i pasa decat daca ii este teama de ceva sau cineva. Eu m-am saturat de mentalitatea asta. Vreau ca oamenii sa faca lucrurile corecte pentru ca asa simt ca trebuie sa se comporte, pentru ca inteleg care le sunt indatoririle si in ce consta responsabilitatea lor si actioneaza conform acestora. Vreau sa vad ca oamenii sunt incurajati sa ia decizii si sa si le asume, mai ales cand legi absurde pun oamenii in dificultate (de exemplu, cand o persoana cu handicap sever trebuie sa vina la o comisie ca sa i se constate gradul de dizabilitate), nu ca se ascund in spatele unor organigrame ca sa nu ii salte maine cu duba.

Ah, si lucruri nasoale se vor mai intampla, dar se vor intampla nu doar din neglijenta crasa a unora, ci si pentru ca acum, la 2 ani de la Colectiv, inca nu am invatat sa ne exercitam drepturile de cetateni si inca suntem victime cu voia noastra ale unor trusturi media abjecte, patronate spiritual si mai putin spiritual de penali.

Si sa nu uit, sistemul isi da masura coruptiei, incompetentei si proastei guvernari in fiecare zi, in traficul care ne fura zile din viata, in autobuzele si ramele de metrou lipsite de aer conditionat, in “chelitul” copacilor din orasele noastre, in panselutele plantate doar ca sa fie furate peste cateva ore de niste “credinciosi” s.a.m.d.

Sa ne fereasca a’l de stiti voi de o tragedie la metrou, la ora de varf. Colectiv va parea o nimica toata.

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Hotnews. URL:

metroul bucurestean - o bomba cu ceas
Sursa: Metropotam. URL:

PS: Sunt nevoit sa revin asupra randurilor de mai sus in sensul in care langa cele trei cuvinte cheie — coruptie, incompetenta si proasta guvernare — trebuie sa adaug un al patrulea: sfidare. Este strigator la cer ca niste parlamentari, niste lideri politici, lideri de partide, lideri de camere ale Parlamentului Romaniei, in loc sa transmita un mesaj de condoleante la 2 ani dupa tragedie, in loc sa transmita un mesaj de sustinere a schimbarilor care trebuie sa aiba loc pentru ca astfel de drame sa nu se mai petreaca, sa aleaga sa taca in pantofii lor ca niste melci, sa isi programeze petreceri si taieri de panglici, sa iasa la declaratii politice despre orice alt subiect. Nu e lipsa de bun simt, de respect, de omenie, ci o sfidare care vine sa sustina in continuare lupta impotriva celor care se impotrivesc coruptiei, incompetentei si proastei guvernari, o sfidare care se transforma in sustinerea trusturilor abjecte anterior mentionate prin instaurarea indoielii cu privire la tragedie si a celor care vorbesc despre ea (“focul a fost pus”, “cineva se foloseste de tragedia respectiva”, “propaganda sorosista se foloseste de tragedia #colectiv” etc.). Acestor melci nu le va fi niciodata rusine pentru faptele lor si degeaba ne irosim timpul cu ei. Iar a-i inlatura de la putere nu este doar necesar, ci chiar un lucru moral, dar, din pacate, pentru milioanele de indivizi abrutizati, rudimentari in gandire si in modul cum isi percep propria lor existenta, vor fi transformati in eroii neamului.

Scriu aceste randuri nu pentru a face trafic pe un site pe care scriu rar si la care nu am nici o miza, ci pentru ca urlu in interiorul meu vazand mizeria umana care s-a instalat in societatea romaneasca, in societatea in care ar trebui sa-mi cresc copiii, in care ar trebui sa impartasesc si altora din expertiza mea, in care ar trebui sa imi duc eu insumi existenta. Si nu, nu pot sta cu mainile in san cand vad cum se incearca o abrutizare si mai acuta a cetatenilor cu care imi intersectez privirile pe strada, la facultate, la evenimente, pe holurile spitalelor, in piata, la frizer sau mai stiu eu unde.

Modificari la Codul Muncii

Hotnews a publicat ieri o știre în care era anunțată o modificare a Codului Muncii operată de actualul guvern în ideea stopării “muncii la negru” și reducerii costurilor procesuale pe care statul le are cu cazurile descoperite (amenzi, procese penale). Numai că modificările aduse Codului Muncii prin Ordonanță de Urgență sunt retrograde și total inutile. Din punctul meu de vedere, ca om care auditează fabrici și uzine, care știe ce este un contract de muncă, o fișă de pontaj, un control din partea ITM-ului sau muncă ilegală, aceasta modificare a legii este stupid realizată. Nu am de gând să fac analiză pe text acum, însă vreau să punctez câteva lucruri în ideea în care se va găsi măcar un gigel care să citească și să bage la cap pentru viitor.

(1) Cei care au scris respectiva propunere de modificare a Codului Muncii sunt cel puțin lipsiți de profesionalism. În preambul, adică în justificarea actului de modificare a legii, se afirmă că măsura legislativă se înscrie în programul de guvernare al PSD-ului, la măsura 1, intitulată … “Stimularea creării de noi locuri de muncă” (a se vedea Programul de guvernare 2017-2020, pag. 52-53, respectiv Programul de guvernare 2017-2020, var. 2, pag. 20). Din păcate pentru cei care au scris aceasta propunere, în Programul de Guvernare 2017-2020 nu există nici un rând cu privire la combaterea muncii ilegale, nu că acesta nu ar fi un deziderat; doar că PG e mai degrabă scris în ideea stimulării muncii legale, în timp ce propunerea legislativă e într-o notă exclusiv negativă. Cu alte cuvinte, în loc să stimuleze, legea combate. Adică o mentalitate învechită în care conformarea cu legea vine doar din frica de sancțiuni, de sancțiuni cât mai drastice.

De altfel, în preambul, autorul se plânge că presupusul “caracter disuasiv al sancțiunii penale a fost lipsit de efecte”.

(2) Din aceeași notă introductivă ne dăm seama că de fapt această modificare a Codului Muncii a fost scrisă pentru a da mai multe instrumente de control celor de la ITM ca să aducă mai mulți bani la bugetul de stat. E spus acest lucru aproape explicit: “Neadoptarea în regim de urgență a acestor măsuri va conduce la perpetuarea disfuncționalităților, precum şi la afectarea în continuare a respectării legislației în domeniul relațiilor de muncă, cu consecințe negative asupra lucrătorilor, a bugetului de stat, și, pe cale de consecință, a societății în general, prin menținerea unei capacități reduse de intervenție a organelor de control, în vederea combaterii muncii nedeclarate.” [subl.m.]

(3) (Ca toate actele adoptate de Guvernele Grindeanu și Tudose) Nici această propunere legislativă nu este însoțită de un studiu de impact. Așa cum ne-au obișnuit toate guvernele României, inclusiv cel de anul trecut, studiile de impact sunt mai degrabă facultative. Fiecare știe mai bine ce trebuie făcut, așa că deciziile de politică publică sunt niște chestiuni subiective, neîntemeiate pe studii, cercetări, analize, ci exclusiv pe dorința unuia sau altuia. Însă eu aș vrea să știu (cel puțin) următoarele lucruri:
(a) cât costă implementarea acestor modificări la nivelul angajatorilor?
(b) cât costă implementarea acestor modificări la nivelul autorităților?
(c) care este impactul estimat asupra sărăciei?
(d) care este impactul estimat asupra fenomenului muncii ilegale?
(e) care este impactul estimat asupra companiilor care intermediază forță de muncă (în special cea străină)?

Cine răspunde la aceste întrebări? Premierul Tudose? Madame Olguța? Brazilianu’?

(4) Una dintre prevederile introduse de noua modificare spune că: “Angajatorul este obligat să păstreze la locul de muncă o copie a contractului individual de muncă pentru salariații care prestează activitate în acel loc.” Eu știam că trăiesc în secolul al XXI-lea, nu în secolul al XIX-lea. De ce oare este nevoie de o copie a CIM la locul de muncă al angajaților? Doar ca să poată dovedi unui inspector ITM că acei angajați au contracte de muncă? Pai de ce nu ar fi suficient, de exemplu, o copie electronică? O astfel de măsură vine dintr-o eră în care ștampila încă era la putere, dar mă aștept ca, după 27 de ani de folosire intensă a tehnicii de calcul avansate în instituțiile publice, funcționarii să înțeleagă, dacă nu au competența de a gândi ei înșiși, că o imagine (copia scanată) a CIM este la vel de validă și valabilă precum o copie pe hârtie. Daca nu din motive care țin de statutul juridic al documentelor, măcar dintr-un spirit ecologist care ne impune să salvăm pădurile.

Scanarea si arhivarea documentelor este o chestiune banala nu doar pentru companii mari, care apeleaza la serviciile unor firme specializate, ci chiar si pentru o firmă care are sediul într-un apartament de bloc. Nu sunt necesare decât un scanner, un calculator sau laptop și un hard-disk extern.

(5) În ceea ce privește prezența fișelor de pontaj la locul de muncă, pot spune, pe baza experienței mele de auditor, că aceste documente nu dovedesc absolut nimic. Pentru a identifica încălcările legii, acolo unde există, fie se merge pe ponturi, fie pe controale intempestive care sunt realizate pornind de la niște matrici de risc pentru arii de activitate, tipuri de organizații și zone geografice. Sau poate că cei de la ITM și de la ANAF nu au aflat de așa ceva. Însă, tot în secolul al XXI-lea, aș prefera ca cele două instituții să se axeze mai mult pe latura preventivă și să ajute firmele să își facă treaba în mod corect, în loc să meargă în controale “ca să-i prindă”. Tot în secolul al XXI-lea, aș prefera să nu mi se ceară copie la copie, eventual și legalizată, doar ca să-și facă niște inspectori treaba.

Și mă tot întreb cum va face cel care are angajați care lucrează de acasă. Înțeleg nevoia de a verifica cât lucrează un angajat, nevoia de a verifica dacă există practici abuzive de tipul celor din audit, unde se lucrează și 12 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, dar ce te faci cu o firmă al cărui patron lucrează în fabrică nu 8 ore, ci 14, căci așa este în antreprenoriat?! Cu alte cuvinte, se dă o greutate prea mare fișelor de pontaj, iar asta pentru că în România nu știm să facem diferența între munca nedeclarată (cineva, de exemplu, patronul de mai sus, își poate asuma să muncească la el pe tarla 14 ore în loc de 8 cât are pe contract) și munca ilegală, munca forțată, precum și alte forme abuzive de muncă implicând categorii sociale vulnerabile. Un inspector ITM nu știe să se uite și în Codul Penal sau în alte legi când vine vorba de prezența unor minori într-o fabrică, ci el verifică exclusiv pe prevederile Codului Muncii. Dacă au peste 16 ani, grosso modo, nu mai contează decât contractul de muncă și pontajul.

(6) Poate că, înainte de a adopta măsuri tembele de acest fel, Guvernul României ar fi trebuit să investească în dezvoltarea REVISAL-ului. Nu se poate să avem un sistem electronic care pică, făcut cu o tehnologie de acum 10 ani, de o firmă a unui individ acuzat de corupție. Zic și eu!

(7) Sau poate că inspectorii de la ITM ar trebui să meargă mai des în control pe la firmele mici, care lucrează cu forță de muncă sezonieră, în loc să plece de la premisa că toate firmele sunt potențiali infractori și ca atare e mai bine să le punem acum să-și copieze contractele de muncă și să le distribuie în toate punctele lor de lucru. Sesizați cât de aberantă este acestă măsură?

(8) Ca om care merge prin fabrici și uzine, am învățat că există o mafie specifică traficului de forță de muncă pe care nimeni nu o poate opri. Această mafie este mână-în-mână cu angajați ai autorităților locale din domeniul muncii, cu vameși, polițiști etc. Nu se întâmplă doar la noi, ci peste tot în lume. Așa că vom găsi muncitori ilegali și în Germania, Spania, UK, dar și USA sau Canada. Problema reală care ar trebui să-i preocupe pe actualii guvernanți este ponderea muncii ilegale în economia românească și protecția angajaților. Din această perspectivă, în loc să facă experimente, poate ar fi cazul să accepte că sunt alții cu expertiză care ar putea să-i ajute să guverneze cu adevărat în interesul cetățenilor.

În final, aș vrea să mai spun ceva ce o să doară foarte tare, și anume că orice măsură de acest gen e de natură să afecteze încrederea investitorilor străini în România. O astfel de măsură nu contribuie la crearea de noi locuri de muncă, așa cum speră autorul documentului guvernamental, și nici măcar la scoaterea la suprafață a celor aflate în zona gri sau neagră a economiei. E un semnal prost pentru investitori căci în spatele unei astfel de măsuri este o dorință masivă de control, nu intenții serioase de a oferi un cadru economic coerent și corect. Iar o măsură guvernamentală sau de politică publică pe zona de dreptul muncii nu poate avea efecte pozitive la nivelul economiei atâta vreme cât se guvernează haotic o țară și lipsesc multe alte măsuri (pe zona de taxe și impozite, stimulente și oportunități etc.) complementare.

Despre educatia din Romania…

… se pot spune foarte multe; si mai ales de rau. Nu pentru ca am fi pierdut ceva (e.g., generatiile de aur, metodele eficiente de predare, autoritatea profesorilor etc.) sau pentru ca s-ar fi dus perioada de glorie, ci pentru ca noua, tuturor, ne-a pasat mai putin de ce politici publice sunt promovate in acest domeniu si ce inepti au ajuns sa conduca Ministerul Educatiei. Rezultatele celor 26 de ani de reforme reformate si schimbari schimbate de dragul ideilor de reforma, respectiv schimbare, se vad acum, in analfabetismul functional al tinerilor care ajung la interviuri in companii sau sunt angajati pe pile prin cine ce stie ce loc caldut din administratia publica centrala si locala, care vin la inscriere la facultate si nu sunt in stare sa astearna pe hartie un banal text despre ei insisi, care se indreapta catre meserii tehnice fara sa inteleaga fenomene de baza din fizica, chimie etc. sau care se apuca de studiul umanioarelor fara a fi capabili sa rezume ideea unei carti intr-o singura propozitie s.a.m.d.

Daca nu sunteti convinsi de esecul lamentabil al tuturor reformelor din educatie si al tuturor ministrilor care au condus acest domeniu, atunci poate ar fi bine sa vedeti “cum arata o scoala unde copiii merg cam degeaba timp de 8-9 ani de zile” (Tincuta Apateanu):

Bineinteles ca Madame Caty Andronescu nu o sa se lase convinsa nici in ruptul capului de datele specialistilor ca a contribuit intr-o buna masura la acest dezastru prin masuri haotice si prostii pe care le-a sustinut pana in panzele albe. De fapt, nu doar ca nu o sa se lase convinsa, ci o sa reactioneze violent cand cineva ii va spune ca in timpul unuia dintre ministeriatele sale au fost eliminate scolile profesionale sau ca plangea ca o ‘tantza’ in Parlamentul Romaniei la final de sesiune si mandat parlamentar ca sa mareasca in mod populist salariile profesorilor. Evident ca nu ea a facut toate acestea, ci sosia ei.

Si poate ca e nevoie sa-i spunem si mai raspicat ca “România are a doua cea mai ridicata rata de parasire timpurie a educației din Uniunea Europeană, cu aproape 20% dintre tinerii între 18 și 24 de ani care au părăsit timpuriu educația, adică înainte de absolvirea liceului. Media europeană fiind la 10%.” Ca, daca “in Uniunea Europeană, rata de ESL (early-school-leaving) este relativ egală între orașe mari, orașe mici sau suburbii și mediul rural”, la noi ea “este extrem de inegal împărțită.” In cifre, “in România, rata de ESL este de 6% în orașe mari, printre cele mai mici rate din Uniunea Europeană, 16% în orașe mici sau suburbii și 26% în mediul rural, de departe și fără comparație cea mai mare rată dintre toate statele UE28.” (Dani Sandu)

Iar ca sa fie si mai clar de atat pentru Madame Andronescu, “unde te naști și trăiești în România este unul dintre cei mai importanți factori prin care se determină cât timp vei merge la școală.” (Dani Sandu)

Din pacate, si in asta consta partea trista a povestii, nici in acest domeniu nu exista invatare activa de partea celor aflati la Ministerul Educatiei. Si nu pentru ca nu le pasa, ci mai ales fiindca actuala grila de functionari din minister este populata de “rubedenii “si personaje blazate ori chiar incompetente. Iar acestia dau tonul de sus in jos pentru ca detin controlul in mod discretionar, fara sa fie raspunzatori in mod real pentru ceea ce fac, asupra destinelor profesorilor si elevilor deopotriva.

Si inca 3 exemple:

Profesorilor mei … nu le datorez nimic

Astazi, pe Facebook, a fost inflatie de postari in care X, Y si Z multumeau profesorilor lor pentru cat de multe lucruri le datoreaza. Eu, facand cumva nota discordanta, trebuie sa spun public ca nu datorez absolut nimic profesorilor mei. Nici celor din preuniversitar, nici celor din facultate. Nimanui, nimic! Sa explic pe scurt de ce sustin acest lucru.

Cat am fost in scoala, profesorii mei au incercat sa ma invete obedienta, sa ma inregimenteze in cadrele lor mentale, iar eu am refuzat prin toate mijloacele posibile. Au incercat sa ma altoiasca ori de cate ori mi se parea inutila materia lor si preferam sa citesc manualele din anii urmatori. M-am revoltat si am refuzat sa dau caietul cu teme pentru ca nu erau interesati de ceea ce stiu, de ceea ce inteleg, ci de ceea ce am facut din lista lor de “responsabilitati”. Nici un profesor nu a fost in stare sa poarte o conversatie cu mine dincolo de lectiile pe care ni le dicta, de sordidele teme repetate mecanic, de cerintele absurd de prost scrise in limba romana. Ori de cate ori cereai sa ti se explice de ce s-a trecut asa de usor de la x la y, ti se spunea intr-un mod agresiv fie ca esti prost, fie ca nu e timp, fie sa citesti din manualul lipsit de sens care ti se arunca sub nas.

Da, poate nu am avut eu profesori buni in scoala generala sau in liceul pe care le-am frecventat, dar de ce a fost nevoie de un astfel de impediment?! De ce scoala S din sectorul 1 sa fie mai buna decat o alta din acelasi sector?! Nu era vorba ca nimeni nu trebuie sa fie discriminat in ceea ce priveste accesul la educatie (de calitate)?! Caci, nu-i asa, un sistem precum cel de la noi, genereaza disparitati sociale majore pe care le traduce ulterior in falii majore la nivel de nivel de salarizare, de oportunitati profesionale etc.

Acum ma gandesc la copiii mei: de ce oare la gradinita la care ii duc eu, in sectorul 4, educatoarele au pretentia ca parintii sa le doteze — pe ele si institutia ca atare — cu laptop, imprimanta, tabla alba, jucarii si alte lucruri, in timp ce la o gradinita din sectorul 3 toate acestea sa vina din fonduri publice (de la primarie) sau prin donatii institutionale, fiscalizate?! Jur ca nu inteleg unde mai este dreptatea aia sociala despre care tot s-a predicat. Macar aici, in educatie, daca in spitale nu suntem in stare. Astfel de neajunsuri si-au pus amprenta pe educatia mea: niciodata nu era timp sau nu aveam lucrurile necesare pentru a folosi laboratoarele (de chimie, de fizica, de electrotehnica etc.). Iar parintii nostri, in marea lor majoritate, nu prea isi permiteau sa contribuie la fondul clasei. Asa ca in clasa a VIII-a, sub coordonarea unui instructor tehnic, am pus la punct de unul singur instalatia electrica (tablou plus lumina si prize la fiecare banc) din sala in care invatam cum sa dam la pila si cum sa lucram cu sisteme electrice; cat sa nu ne mai chioram la o banala schema electrica sau sa ne infigem surubelnita in ochi inainte de a insuruba un surub. Asa era pe vremea mea, cand scoala era sub tutelajul unei fabrici de stalpi de inalta tensiune, iar in clasa a VIII-a ne duceau sa vizitam “oamenii muncii”. Nimeni nu ne-a spus ca de fapt noi eram pregatiti sa devenim “oamenii muncii” de maine, sa rupem salopetele la lopata si cazma. Dimpotriva, cei din scolile din “zonele bune” ale Bucurestiului erau pregatiti sa devina ceea ce azi numim “white collar”, adica functionari destoinici, profesori pentru generatiile viitoare, tinere sperante ale stiintei si cosmonauti.

Nu datorez nimic profesorilor mei din liceu si o spun fara resentimente. Nu m-au invatat nimic. Nici macar ceea ce era deja in manualele dupa care predau cu sfintenie. Chiar mai rau: am fost certat adeseori ca imi pierd timpul citind diversi autori de care ei insisi nu auzisera. La ce naiba ti-ar trebui Eugeniu Sperantia sau Jim McGuiggan in clasa a X-a, nu-i asa?! Preferau sa ne anihileze interesele, ne urmareau ca nu cumva sa iesim din profilul elevului acelui liceu, ne apostrofau ori de cate ori aveam impertinenta de a atipi pe banca sau de a ne arata dezinteresati dupa cele 5 sau 6 ore zilnice. Norma era mult mai importanta; este si acum. Kilogramele de manuale contau, nu formarea efectiva a elevului. Nici azi, in 2016, nu s-a schimbat acest lucru. Dictarea din manual sau din cine stie ce antologie de comentarii, compilatiile erudit mestesugite, nu spiritul critic, calitatea argumentarii sau corelatiile realizate pe baza informatiilor detinute. Si la acest capitol stam exact la fel.

Am terminat liceul cu un interes profund fata de literatura si mi-am dorit sa merg la Litere. Doar ca am facut meditatii cu un profesor de liceu, nu cu unul de la Litere, cum era moda si cum cerea cutuma ca sa intri acolo. Am recuperat destul de mult din ceea ce nu am facut in liceul meu cu profil real, unde profesor la engleza aveam cateva saptamani pe an, dar nu indeajuns. Am sfarsit prin a trece un an pe la Universitatea Spiru Haret in perioada in care se confunda cu Sala Polivalenta. M-am revoltat in acel an mai mult decat am facut-o in liceu, iar in perioada de sesiune am determinat o buna parte a colegilor mei sa protesteze iesind de la examenul unui tractorist agramat aciuat in perioada comunista pe la Facultate de Filosofie si ulterior lingau de profesie in fundul unui alt tractorist care preda “Metafilosofie”. Atunci am cunoscut pe propria piele ceea ce nu traisem in perioada de dinainte de 1989, si anume contactul cu activistul de partid. Fie ca e vorba de Gheorghe Cazan, fie de Musetel, alias Ion Rosca, sau alti profesori evacuati de tinerele spirite revolutionare la inceputul lui 1990 din Facultatea de Filosofie si Istorie a Universitatii din Bucuresti. Nu le datorez nimic acestor impostori. Am spus-o in nenumarate randuri: singurul lucru bun care mi s-a intamplat in acel an pierdut prin Bucuresti a fost sa capat un simt special cu care sa depistez impostorii, fraudele intelectuale si leprele culturale.

Pe fondul acestor dezamagiri am ajuns sa intru la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Dar nu datorez nimic nici profesorilor mei de aici. Nu pentru ca nu as fi avut ce sa invat de la ei, caci asta ar insemna sa mint, ci pentru ca multi au dezamagit major. Un exemplu special: in primul an, impreuna cu un coleg am mers la biroul unui profesor care avea si inca are o editura. Ne promisese carti si articole despre filosofia vechilor greci, pe care el insusi, ne spunea la curs sau seminar, le carase din strainatate. Si am mers la pomul laudat, in fostul sediu al Cartii Romanesti. Ne impresionau biroul din lemn masiv, lada de zestre tinuta pe post de masuta si tonele de fotocopii care il protejau de orice intrus. Ne-a dezumflat dupa ce a scos un pomelnic de carti pe care si le selectase din calculatorul unei universitati americane in care isi petrecuse ceva timp cat a fost doctorand. Nu tu carti, nu tu fotocopii, ci doar liste intregi. Iar noua ne revenea sarcina sa le cautam. Mai tarziu aveam sa fac si aceasta munca, ba in camaruta Catedrei de Filosofia Culturii de la Drept, ba acasa, pe dial-up, ba in generoasa, dar friguroasa sala a aceleiasi catedre, de data asta din Cantina Grozavesti. Scoteam articole si texte si le dadeam si profesorilor mei din facultate si nu mie rusine sa o spun, chiar daca unii dintre ei nu vor recunoaste in ruptul capului. Ajunsesem sa stau noptile prin facultate ca sa pot salva cat mai multe materiale. Multi dintre ei habar nu aveau cum sa foloseasca un calculator. Profesorii si portarii ajunsesera sa ma cunoasca destul de bine, iar un viitor loc in facultate imi era deja alocat in mentalul colectiv. Sau cel putin asa imi spuneau colegii. A venit o noua dezamagire cand m-am intors din Erasmus, in ultimul an de facultate, si am trecut de la cursurile cu oameni care realizau editii critice la oameni care se reinventau de la o zi la alta pentru ca Plesu decisese sa nu mai faca nici o concesie si sa stea in palton la curs. Probabil ca ii aducea aminte de momentele triste din comunism in care trebuie sa fi facut frigul groaznic. In mintea mea era cu totul altceva, si anume imaginea tractoristului de la Spiru.

Nu, nu datorez nimic nici unuia din profesorii mei din Romania. Asta nu inseamna ca nu ii respect pe multi dintre ei. Doar ca eu am o parere similara cu cea exprimata de Costica Bradatan cu putin timp inainte sa plece din tara, la ultima usa a unui troleibuz obosit, dupa o zi intreaga de seminarii si alergand catre redactia “Adevarului literar si artistic”: Singurul lucru cert in Romania este ratarea. Iar ratarea incepe cand intri in scoala pentru prima oara.

Journal Impact Factor from Thomson Reuters in their own words. Some remarks for Romanian ISI/MISI/PISI obsessed freaks

I am not a fan of metrics in research performance evaluation. I am an enemy of any kind of metrics when it comes to the use of the existent frameworks that deal with “publications” in measuring the teaching performance. I assume any rational individual will understand why it is completely idiotic to treat the teaching performance by measuring its impact or by measuring the so-called impact of someone’s publications. I don’t want to insist on that. What I find even worse than that is the fact that people are judged by the performance of a journal. For example, in Romania, if you publish in a B+ journal, you get a certain number of points, that are finally added to your annual performance evaluation. If you published with one of your colleagues, you get half and so on. Now, if you publish a critical edition you get the same points as publishing a translation, in some cases. Moreover, these types of metrics do not differentiate between various translation projects: one thing is to translate from Arabic or from Old French than from Contemporary English.

In Romania, and I have seen this trend almost all over the world, people are obsessed with ISI/MISI/PISI and other indexing and metrics. One of my thesis is that some of those promoting this type of metrics are on the payroll of the big organisations. Otherwise, I do not understand why they promote them so aggressively or defend them so fiercely. Especially when they enjoyed certain positions.

But, today, I have a fragment from a Thomson Reuters report that says it all:

For more than four decades, Thomson Reuters has published its Journal Citation ReportsTM, annually imparting the Journal Impact Factor (JIF) of the titles covered in its indexing. And for nearly as long, the JIF has been a source of controversy. Originally a metric intended to help librarians track the usage of journals in their local collections, JIF was soon seized upon by publishers and authors alike for purposes of publicity and prestige.

Although Thomson Reuters has unswervingly maintained that JIF is a specific measurement of a journal’s utility as viewed by the research community, much has been made of the figure in a manner beyond the company’s control and approval. One particularly erroneous application is the use of JIF as a proxy for an author’s overall performance. In other words, an author notes that his paper appeared in X journal, which carries a JIF of Y, and therefore his work must automatically be judged as superior. This is a misperception that Thomson Reuters has consistently endeavored to correct.

In fact, as noted above, JIF provides a specific measurement of journal impact over a specific time period. As with other resources within InCites and built on Web of Science data, the Journal Citation Reports (JCR) now feature an expanded array of metrics to provide a more extended, nuanced picture of journal impact. (Source: “Impact Measures and How to Use Them. What Can Research Metrics Really Tell Us?“)

Is it clear enough?


About Romanian Universities, not Obama

Today, I listened to President Obama’s commencement speech at Rutgers University. It is a speech about virtue and vices, about knowledge and ignorance, about honor and its absence in political world, about decisions. It is so inspirational that only narrow-minded people would say it is about politics. No, it is about inspiring, strengthening the spirit of the American youth, at least, some of them, those that are privileged to study there.

I choose to make this video recommendation about the university and its community, not about Obama and his rhetorical abilities. And I did that because the reality is that no European continental university will ever find the proud of its members and its alumni like the American universities. I don’t have an answer for this: why most students fail to feel they are part of an academic community, with certain values and ideas. What I do know is why Romanian universities are unable to reach a higher level of quality in teaching, research and management. I know how to change this, but I also know there is no university in this country I am temporarily in that has the courage to do what it is necessary. Too often, if not all the time, they are trapped among over-sized egos and opposing private interests, biases, inertia, and lack of leadership, as well as pseudo-values.

It is not a problem of money, of financial power or support from the state, as some still claim. We have the example of Spiru Haret University who had the financial resources, but it lacked vision and competent management and ended up by being an example of pseudo-education and pseudo-research. We have many other examples like that. And some concern state universities as well. But it is about competency and hard work, about commitment and effort, about courageous decisions to eliminate all political ties, all incompetent individuals, all resource-depleting activities.

Of course, I am arrogant in claiming this. Why others missed these things and I didn’t?! It is simple: they failed to see what it takes because they thought they have what it takes. On the contrary, I claim that I know that it takes because I can put together nodes and networks that are separate for them, and these nodes and networks represent people and structures that have the competence in making a real change in any Romanian university. Only that, in most cases, it would come with a almost complete change of personnel and administrative systems, something that makes people very uncomfortable.

Imagine a Romanian president, former or current, giving a speech about empowering people. Laughable, right?!

Now, turn your attention to a political character parasitizing the management of Romanian universities and Ministry of Education. Plenty of names to make your mental image real, right?! From former president Constantinescu and philosophers Andrei Marga to ‘Abramburica’ or Costoiu, from the cartoon character Daniel F. Funeriu to Sorin Cimpeanu. All spoke about reforming the Romanian higher-education, but failed miserably in helping it to improve even slightly. Only the current Ministry of Education, Mr. Mircea Dumitru, my former professor and colleague, had the gut to say the truth about Romanian educational system. And I don’t believe he is capable of going too far with this change of perspective.

Un raspuns scurt si … la obiect

Au fost ceva reactii la articolul de ieri, preluat si pe Nu o sa le accept si ca atare nu o sa vedeti nici un comentariu pe blogul meu. Raman doar cele de pe Insa tin sa spun doar un lucru: oameni buni, inainte sa comentati, inainte sa emiteti opinii, inainte sa va inflamati, cititi textul meu cap-coada, recititi-l, si apoi, dupa o pauza cat de o tigara, mai cititi-l o data sau de doua ori! Va inteleg incapacitatea de a comenta un text la prima vedere, de a suprinde ideea din mai mult de 2 paragrafe, de a urmari un argument pana la capat, de a nu da curs unor reactii umorale de la al 3-lea paragraf incolo. Nu sunt arogant, dar mi-ati dovedit ieri si in cursul acestei dimineti ca ati trecut degeaba prin scoala, si nu ma refer la faptul ca ati traversat cladirea scolii.

Pentru voi si numai pentru voi, precizez ca textul de ieri nu are nici o legatura cu Profesorul Leon Danaila, ci cu cei care, in mod ilogic, asociaza patriotismul cu alegerile personale privind stilul de viata, cu cei care cred ca a fi sarac e o dovada de moralitate sau, mai direct, o virtute, cu cei care cred ca un sistem medical este mai corect si mai bun daca medicii sunt saraci, cu cei care nu prididesc in a elogia o viata de neajunsuri in detrimentul unei vieti echilibrate. Inca o data, extazul celor care comenteaza pe marginea pozei cu Profesorul Danaila este deplasat: medicii tineri pleaca din Romania pentru ca nu vad nici o oportunitate de a se dezvolta, de a progresa, si de a oferi un viitor decent familiei lor. Cum sa faci performanta cand iti lipsesc substante sau instrumentar de baza? Cum sa faci performanta in medicina cand ai salariu de 1900 sau 3000 de lei pe luna? Voi, astia de comentati ca as fi spus eu ceva la adresa competentei si sacrificiului Profesorului Danaila, aveti habar cat costa accesul la o baza de date cu reviste medicale? Aveti habar cat costa o trusa cu instrumentarul de baza al unui chirurg astfel incat sa poata exersa si in timpul liber? Aveti habar cat costa un fMRI de 5 sau 7 Tesla? Sau macar stiti ca in Romania nu exista nici un aparat de 5T, ci doar de 3T la niste clinici private? Sau cati roboti medicali avem in spitalele publice sau private? Asa ca prefer medici bogati si un sistem care are resursele necesare in locul unei asa-zise virtuti a saraciei.

In loc de incheiere: Chapeau, Domnule Profesor!

PS: Va ofer si ceva de citit/vizionat: