Aflu astazi ca avem o noua carte semnata de Gabriel Liiceanu. “Dragul meu turnator” a aparut intr-un moment in care din ce in ce mai mult se pune problema crimelor savarsite in inchisorile comuniste, in paralel cu o trecere in uitare a regimului totalitar de dinainte de 1989 in cazul tinerilor din Romania. Nu voi starui asupra volumului amintit pentru ca nu am apucat sa-l citesc. Sunt sigur ca va fi o lectura extrem de alerta caci daca se poate ca ceva sa nu-i poata fi negat vreodata lui Liiceanu este tocmai abilitatea literara: scrie atat de bine incat l-ar invidia si cei mai versati autori de romane.
Nu cartea din vitrina librariei Humanitas de la Hotel Cismigiu ma determina sa scriu aceste cateva randuri, ci articolul lui Mircea Vasilescu de pe blogul sau de la adevarul.ro. Redau aici un paragraf din textul respectiv:
“Dar Dragul meu turnător are şi o altă semnificaţie, dincolo de faptul că îi provoacă pe cititori la reflecţie. După mai bine de două decenii de la căderea comunismului, în peisajul nostru public reapare – în special dinspre tineri intelectuali care nu au cunoscut direct comunismul – un discurs “recuperator”, influenţat de agenda stângii radicale din Occident, care vrea să demonstreze că sistemul comunist n-a fost chiar atât de rău. În lungi articole pline de sofisme, acest tip de discurs ajunge să reproducă, de fapt, cele câteva clişee pe care le rostea “poporul indignat” în 1990: că, totuşi, Ceauşescu a făcut metrou şi blocuri şi a dat de lucru la toată lumea. Mă aştept ca adepţii acestui tip de discurs să se învioreze brusc şi să caute noduri în papură (şi) acestei cărţi a lui Gabriel Liiceanu. Mi se pare însă că, pentru orice cititor de bună credinţă, Dragul meu turnător e o radiografie precisă şi profundă a unui sistem care îşi supraveghea cetăţenii pentru că “gândeau altfel”. Sau pentru că gândeau, pur şi simplu. Adepţii de azi ai sofismelor care îi ţin prizonieri în falsa dilemă “comunismul a fost bun sau rău?” nu-şi dau seama că beneficiază de libertatea de exprimare şi de gândire pentru care, în comunism, s-ar fi trezit catalogaţi ca “ostili orânduirii” şi puşi sub strictă supraveghere.” [Subl.m.]
Comunismul nu a fost pe nicaieri pe glob un sistem politic si economic ca oricare altul. Daca este cunoscut pentru ceva anume, atunci acest element pare sa fie mai degraba represiunea dura a opozitiei decat colectivizarile fortate ori reducerea masiva a formelor de proprietate si a initiativelor economice. Acest lucru nu poate fi contestat, cred eu, de nici un om care cunoaste cat de putin din trecutul Europei. Din nefericire, insa, tinerii de astazi nu mai sunt atrasi de trecut si risca sa repete multe din greselile predecesorilor lor (e.g., violenta extremei drepte in Grecia sau Ungaria, sentimentele anti-imigratie din vestul Europei, refuzul de a empatiza cu grupurile, comunitatile, tarile aflate in dificultate etc.).
Cu toate acestea, comunismul nu este blamabil pentru ideea ca isi supraveghea cetatenii. Comparand modul cum sunt supravegheati astazi cetatenii americani sau francezi (a se vedea inclusiv scandalul interceptarilor comunicatiilor dintre cetateni francezi facute de agentia americana NSA!) cu cel folosit de Stasi, sunt sigur ca vom gasi multe similaritati. Nu supravegherea in sine este problema, cat modul cum se face ea si cadrul in care ajunge sa se impuna. Supravegherea din timpul lui Ceausescu abrutiza oamenii, ii facea sa reactionez oricum altcumva decat fiinte rationale, sa se teama ca pot fi insfacati de pe strada fara nici un motiv. Supravegherea desfasurata de institutiile regimului totalitar din Romania lui Ceausescu avea un scop clar definit, si acesta nu era controlul informatiei, cum se intampla astazi in statele democratice, ci suprimarea oricarei idei si oricarei persoane care ar fi periclitat “oranduirea”. Gheorghe Ursu sau Gabriel Liiceanu nu au fost urmariti cu scopul de a strange informatii menite sa apere cetatenii de atacuri teroriste sau de neonazisti, ci pentru ca erau “elemente periculoase” ce “manifestau tendinte contrare doctrinei PCR”. Propria lor persoana era considerata un pericol. Primul a murit pentru ca era “ostil oranduirii”, in timp ce cei care sunt ascultati astazi nu ajung sa fie victimele unui sistem politic, ci ai unor abuzuri institutionale.
Asadar, ar fi de preferat ca atunci cand discutam despre comunismul lui Ceausescu sau Gheorghiu Dej sa fim ceva mai directi (nu e un repros adresa lui Mircea Vasilescu sau lui Gabriel Liiceanu): sistemul comunist este blamabil pentru ca a instaurat un cadru al terorii, nu pentru ca un individ statea la capatul unor casti sau in spatele unor ochelari atintiti asupra unui dosar de urmarire. Indivizii sunt blamabili pentru faptele lor, dar ei se reprezinta pe sine: responsabilitatea lor este doar a lor, nu a unui sistem, si invers. Tortionarul Visinescu este blamabil si condamnabil pentru faptele sale, nu ale unui sistem, tot asa cum un sistem nu este blamabil si condamnabil pentru faptele unui individ.