In ultimele zile, pe toate platformele media internationale, nationale si locale se discuta intens despre presupusul atac cu arme chimice din Siria. In valtoarea primelor momente in care website-ul opozitiei siriene a transmis imagini cu copii morti ca urmare a atacului chimic, presa international, inclusiv CNN si BBC, au comentat ca regimul de la Damasc este cel care a utilizat armele chimice. Dupa cateva ore bune, jurnalistii si-au amintit ca exista o regula care spune ca daca nu ai dovezi pentru afirmatiile pe care intentionezi sa le faci, atunci trebuie sa te abtii de la a spune acele lucruri. Mai mult, exista o regula care spune ca toate informatiile trebuie sa fie bine verificate, lucru pe care nici un jurnalist nu ar fi putut sa-l faca dintr-un birou de la Londra, New York sau Hong Kong.
Cel mai deranjant lucru, in opinia mea, nu este acela ca presa a acuzat fara dovezi, ci ca aceeasi graba se poate vedea si in comportamentul politicienilor. In loc sa stea sa analizeze, sa aiba dovezi pentru faptul ca regimul lui Bashar al-Assad a folosit arme chimice, ei au reactionat emotional la vederea unor imagini intr-adevar extrem de dure, de inumane. Problema e ca ei, politicienii, cei care conduc tari si guverne, nu ar trebui sa ia decizii in modul acesta, sub impulsurile, emotiile de moment.
In tot acest vacarm, cea care a reactionat in maniera cea mai umorala cu putinta a fost Suedia. Premierul suedez, fara sa astepta concluziile anchetei independente trimisa de ONU in Siria, a dat drumul unor comentarii de o virulenta ciudata impotriva lui Bashar al-Assad, considerandu-l vinovat de utilizarea armelor chimice. Ma intreb si eu ce dovezi a avut Suedia si nimeni altcineva nu le-a avut. Nu ar putea sa le prezinte in mod public?
Dar nu doar Suedia a reactionat in acest fel. Ieri, Secretarul Apararii al SUA si vicepresedintele au declarat ca nu exista nici un dubiu in ceea ce priveste faptul ca regimul dictatorial al lui al-Assad a folosit arme chimice. De asemenea, ei au acuzat Damascul ca ar fi tergiversat primirea echipei de experti care sa investigheze la fata locului presupusul atac chimic. Astfel, Damascul ar fi incercat sa ascunda dovezile, cica “extrem de perisabile”. Insa foarte putini jurnalisti au avut curajul sa spuna ca o echipa de experti era deja programata sa ajunga la Damasc de dinaintea presupusului atac chimic si ca Bashar al-Assad ar fi trebuit sa fie batut in cap incat sa ordone o astfel de actiune inainte ca trimisii “lumii civilizate” sa ajunga in teritoriile decimate de 3 ani de zile de un razboi de gherila.
Mai mult decat atat, in ultimii doi ani de zile au mai fost formulate acuze la adresa lui Bashar al-Assad care il legau de utilizarea unor arme chimice. Nimeni nu a putut dovedi asa ceva, iar toate “marile puteri” l-au avertizat pe “dictator” ca in cazul in care are loc un atac chimic, o interventie externa va fi iminenta. Oare de ce al-Assad sa fi decis tocmai acum utilizarea acestor arme?
Faptul ca discutam despre un “presupus atac chimic” nu implica o contestare a faptului ca atacul nu a avut loc, ci doar ca aceia care l-au pus la cale si care l-au executat sunt inca necunoscuti. Dar suspiciunea ca in felul acesta cineva incearca sa obtina ajutor international impotriva lui Bashar al-Assad este mare. In primul rand, pentru ca nici Rusia, nici China nu au fost de clintit in sprijinul acordat lui al-Assad. Ambele tari au spus ca vor interveni doar in cazul in care liderul de la Damasc va folosi forta impotriva populatiei (inclusiv utilizarea armelor chimice), nu si impotriva militiilor opozitiei siriene. Era nevoie de un argument puternic care sa forteze Rusia si China sa fie de acord cu o interventie militara internationala.
In al doilea rand, inca opinia publica internationala nu vede cu ochi buni o interventie militara in Siria. Multi oameni considera ca de fapt ne aflam in fata ambitiei unor militari de a interveni acolo pentru ca vor pierde un sprijin financiar considerabil odata cu retragerea din Afganistan si Irak. Ca atare, aveau nevoie ca opinia publica sa fie de partea lor. De altfel, exista si un soi de “scenariu” care circula in randul opiniei publice. In acest scenariu, ca intr-un film prost de la Hollywood al carui nume nu mi-l amintesc, serviciile secrete americane insceneaza unei grupari paramilitare locale un atac cu arme chimice in interiorul SUA pentru a demonstra ca exista o amenintare continua la adresa securitatii nationale. In felul acesta, acele servicii secrete primesc mai multe fonduri si dreptul de a intercepta fara mandat corespondenta persoanelor obisnuite din tara. Similar, si oricat de implauzibil ar suna, opozitia siriana ar fi putut sa obtina arme chimice de mica magnitudine prin intermediul Al-Qaida pentru a determina “puterile occidentale” sa le sara in ajutor in razboiul de uzura in care se afla cu regimul lui al-Assad.
Dar dincolo de orice suspiciune si urma de paranoia, eu ma intreb de ce oare “tarile civilizate” nu au facut nimic ca sa previna degenerarea conflictului din Siria. Statele Unite ale Americii, impreuna cu partenerii sai europeni, au instaurat un embargo international impotriva presedintelui si familiei acestuia, dar nu incercat un dialog real la Damasc. S-au limitat la luari de pozitii si reactii in presa internationala, dar, din cate se cunoaste in mod public, nu au incercat nici o clipa sa previna razboiul civil. Dimpotriva, SUA si partenerii europeni au sprijinit cu bani si, implicit, arme, opozitia siriana; au facut tot ce este posibil ca puterea lui al-Assad sa fie subminata pe plan local si regional.
Dincolo de comentariile pe marginea presupusului atac chimic si deciziile politice si militare care vizeaza sau vor viza Siria, ramane o problema asupra careia ministrul de Externe al Rusiei a avertizat. Acesta a spus intr-o declaratie de presa ca nici SUA, nici Uniunea Europeana si partenerii acestora nu s-au gandit pe termen lung. Daca ar fi facut acest lucru, si-ar fi dat seama ca aceia pe care ii sprijina cu bani si arme nu sunt decat cei cu care se vor lupta in curand fie in aceeasi zona, fie in alte locuri de pe glob. Lectia Mali este extrem de amara: acolo, armata franceza se lupta cu cei pe care mai deunazi ii sprijinise. In Egipt, ca sa ne intoarcem in Orientul Mijlociu-Africa, puterile occidentale sprijina noua junta militara in speranta ca tara nu va cadea pe mainile Fratiei Musulmane. De ce? Pentru ca Fratia Musulmana este aripa politica a unei miscari jihadiste cu ramificatii in toata lumea, iar formatiunile paramilitare, teroriste din spate nu fac altceva decat sa destabilizeze tari pentru ca apoi sa le transforme in fieful lor. Libanul este o tara aflata la ora actuala sub asediul acestei retele de grupari jihadiste cu ramificatii internationale, toate eforturile fiind tocmai inspre slabirea fortei institutiilor publice, a armatei si, deci, a coeziunei sociale.
Pentru cei care nu cunosc zona geografica la care ma refer, pot observa pe harta de mai jos care sunt tarile care au contact cu Siria. Aceasta din urma are o pozitie geo-strategica extrem de importanta, iar “occidentalii” si-au facut un calcul gresit in care Siria ar putea deveni un punct nodal pentru Orientul Mijlociu si Asia.
Suplimentar, luati in calcul faptul ca rebeliunea din Syria a pornit din nordul tarii. De la granita cu Turcia. Amintiti-va cum in urma cu doi ani de zile, cetateni sirieni nevinovati treceau granita cu Turcia pentru a se da din calea razboiului civil. Totodata, Irak este o tara destabilizata, cu un potential de violenta extrem de dur, Iordania finanteaza miscarile jihadiste prin intermediul unor oameni de afaceri locali, in timp ce Libanul este fieful Hezbollah. Ce am putea cere de la o regiune atat de framantata in ultimii 80 de ani?