La un examen de doctorat, in urma cu mai multi ani, mi s-a intamplat sa fiu apostrofat, off the record, din cauza faptului ca scriitura mea nu are intorsatura literara necesara, ca nu e suficient de dramatica. Un text filosofic, in opinia profesorului respectiv, un discipol nerecunoscut al lui Noica, trebuie sa fie cat mai intrigant, la fel ca un roman sau o nuvela. Rasturnarile de situatie lipseau din cercetarea mea despre conceptul aristotelic de ‘functie’ (ergon) si asta era o dovada ca nu sunt “bun” pentru NEC. Remarca respectiva m-a facut sa ma perpelesc cateva nopti la rand, sa ma indoiesc serios ca stilul analitic catre care tindeam poate fi numit “filosofie”.
Bineinteles, s-ar putea sa se spuna ca eram tanar si naiv. Si chiar eram, dar nu asta este problema. Cand remarca vine de la un profesor pe care l-ai apreciat de la distanta e ca si cum cineva ti-ar pali una cu Kritik der reinen Vernunft direct in moalele capului pe neasteptate. Cu greu reusesti sa stai la verticala pana iti revii in simtiri. Iar astfel ma simteam si eu.
Incurajarile coordonatorului meu si-au facut efectul. Dar numai pentru un scurt rastimp. Cateva saptamani mai tarziu, o persoana apropiata ma intreaba fara nici un fel de introducere, ca un tanar prea grabit sa-si cucereasca obiectul dorintei, de ce eu nu scriu ca Plesu sau Liiceanu?! Cartoiul lui Kant era nimic pe langa aceasta ghioaga primita pe spinare.
Omul citise o pagina dintr-un text la care lucrasem toata noaptea si se poticnea la tot pasul in termeni straini lui, in fraza extrem de pretioasa, in citate si nenumarate note de subsol. Randurile mele, dupa propria declaratie, erau ca un circuit de motocross, unde, daca nu stapanesti bine motocicleta, risti sa-ti frangi gatul la prima denivelare de pe pista. Am incercat eu sa-i explic ca este o scriitura specializata, cu un public suficient de pregatit sa inteleaga fragmentele in latina, insa nu s-a lasat pana nu m-a determinat sa traduc cele cateva randuri citate in limba originalului. Textul nu a mai ajuns niciodata la tiparnita.
Daca azi se mai intampla sa ma intrebe cineva eu de ce nu scriu ca Plesu si Liiceanu, am un raspuns simplu: pentru ca eu nu sunt ei! Usurinta cu care scriu ce doi imi este inca straina. Stilul lor de ‘a filosofa’, un stil mai eseistic, nu se pliaza prea bine, cred, pe subiectele extrem de tehnice cu care imi muncesc eu micii sclavi din intortocheatele galerii ale testei mele. Toate rasturnarile de situatie si metaforele pe care mi le reprosa profesorul amintit nu fac bine, desi s-ar putea sa ma insel, intr-un tip de abordare care cauta claritatea si minimalismul.
Pe de alta parte, nici nu mi-am dorit sa fiu ca ei. De cand am auzit prima oara de editura Humanitas, prin 1992 sau 1993, am practicat un fel de distantare de stilul boem de ‘a scrie filosofie’. A scrie despre ura si sfinti asa cum traiesti nu este, in opinia mea, cea mai fericita forma pe care o poate imbraca interogatia filosofica. Da bine la public, cu siguranta. Domnisoarele din amfiteatrele in care preda Heidegger sau Nae Ionescu nu sunt cu nimic diferite de domnisoarele care cumpara cartile lui Liiceanu, Plesu, Cartarescu si Pessoa la gramada. Cartea ca somnifer, pe noptiere, sau cartea libelula, pe plaja, nu poate sa-ti provoace crampe mentale. Te poate face cel mult sa tresari la un rand sau doua, insa nu te poate seduce catre masa de scris ca sa-ti notezi o referinta sau sa cauti un argument in cine ce stie ce autor citat sau sa gandesti cu toti gandaceii tai laolalta.
Acum imaginati-va conceptul de ‘eudaimonia’ abordat in stilul eseistic, de ziar? Eu nu pot, desi se practica. Sunt persoane care scriu despre “fericire”, caci astfel a fost redat termenul grecesc mentionat, in fel si chip. Simpla parere, presarata cu informatii de ici si colo, preluate fara nici un fel de discernamant, nu face nici cat o ceapa degerata pentru cel care este interesat sa inteleaga modul cum concepea Aristotel ‘eudaimonia’ si relevanta viziunii acestuia pentru lumea in care traim. Ce crede gigel despre fericire este relevant doar intr-o conversatie cotidiana, dar nu atunci cand vrei sa raspunzi la intrebarea “ce este fericirea?” pentru om. A confunda discutia despre cum traiesc oamenii, starile lor psihologice sau situatiile lor socio-economice cu interogatia filosofica este sursa multor confuzii. Stilul eseistic invita la astfel de confuzii. Stilul eseistic nu-si gaseste locul in paginile marilor reviste de filosofie. Stilul eseistic e bun pentru domnisoarele de pension si microbistii cu veleitati intelectuale, dar nu pentru progresul (termenul englezesc, ‘advancement’, este mai potrivit pentru ceea ce vreau sa redau aici) cunoasterii si progresul individual (‘self-advancement’).
Pasul meu cel mai mare este ca Plesu si Liiceanu au impus acest stil in Romania iar editurile locale publica rar texte filosofice serioase. Daca vrei sa citesti o analiza conceptuala pentru ideea de ‘responsabilitate’ sau ‘dreptate’, vei fi extrem de dezamagit sa afli ca pana acum nimeni nu s-a incumetat sa scrie asa ceva si nici editurile nu au cerut. De fapt, editurile se comporta precum televiziunile din Romania, care spun ca dau pe post ceea ce se cere. Nici unele, nici altele, televiziunile, nici editurile nu au investit in formarea gusturilor audientelor lor.