Citesc un articol care relateaza faptul ca fostul presedinte Lech Walesa, laureat al premiului Nobel pentru pace, ar fi declarat ca deputatii cu alta orientare sexuala decat a lui ar trebui sa ocupe ultimul rand de banci din Parlamentul polonez sau chiar sa nu mai fie in acesta. Declaratia lui Walesa, chiar si in contextul dezbaterilor publice din Polonia din ultimul timp, sunt naucitoare. Inteleg trecutul catolic al tarii sale, inteleg si faptul ca unii oameni sunt extrem de deranjati de faptul ca o anumita categorie sociala doreste sa fie recunoscuta ca atare prin admiterea uniunilor civile, dar nu pot intelege cum un luptator pentru libertate poate sustine discriminarea de acest gen.
De altfel nu inteleg nici de unde vine acest val de atitudini discriminatoare, de unde atata ura impotriva celui de langa noi care are intamplator o alta culoare a pielii, o alta orientare sexuala, o alta viziune politica, o alta etnie. Impresia mea este ca de fiecare data acesti indivizi, extrem de feroci in sustinerea punctului lor de vedere, radical si adesea bazat pe credinte false cu privire la societate, nu fac altceva decat sa gandeasca doar pana acolo pana unde se intinde nasul sau plapuma lor. De exemplu, se spune asa: nu ma intereseaza ca celalalt se manifesta decat atunci cand el incepe sa devina vocal la nivel public, cand nu se mai ascunde in propriul apartament si iese in strada ca sa-si strige nemultumirea, sa-si strige dreptul la a avea drepturi fundamentale asa cum au si ceilalti membrii ai societatii. Cu alte cuvinte, mergand pe firul acestei logici schioape, daca ei, avocatii discriminarii, au dreptul la a nu fi agresati vizual in timpul unei parade a comunitatii LGBT sau auditiv cand persoanele cu orientare sexuala diferita de a majoritatii cer respect, atunci putem considera justificata si necesara marginalizarea, excluderea, si, de ce nu, pe viitor, inchiderea in zone speciale din orasele noastre.
Sa vedem ce ne spune Walesa:
“Eu fac parte din vechea scoala si nu ma gandesc sa ma schimb. Inteleg ca oamenii sunt diferiti, ca sunt orientari diferite si ca au dreptul la identitatea lor. Dar sa nu schimbe ordinea stabilita de secole. Nici nu vreau sa aud vorbindu-se despre aceasta. Sa o faca intre ei si sa ne lase pe noi in pace, pe mine si pe nepotii mei.”
Ceea ce se asuma in declaratia de mai sus si ceea ce sustin multi dintre “razboinicii crestinatatii” este faptul ca acceptarea celuilalt, a lesbienei, a homosexualului, a bisexualului, a transexualului, de ce nu a tiganului sau a evreului, a strainului in esenta, presupune schimbarea lor si a lumii in care traiesc. Cu alte cuvinte, ii putem “tolera”, dar nu ii putem “accepta”. Suntem de acord ca ei exista asa cum suntem de acord ca exista lipitorile, dar nu putem sa le acceptam prezenta pe suprafata pielii noastre. Ne agreseaza. Ce vad eu aici este nimic altceva decat frica. Si nu neaparat frica de celalalt, ci frica de noi insine, frica de faptul ca acceptandu-i pe ceilalti vom descoperi o alta lume, ca valorile noastre s-ar putea modifica, rasturna, ca relatiile sociale, alea in care ne batem nevestele, ne consideram superiori celorlati, ne ridicam religia la rang de lege suprema, se vor dovedi nimic altceva decat erori de gandire. Este o frica de a ne privi in oglinda, caci ce altceva inseamna a accepta ca cel de langa noi, esentialmente diferit de noi, are drepturi exact asa cum avem si noi.
Daca privim inca o data citatul anterior, ideea unei ordini stabilite de secole intra in contradictie chiar cu idealurile pentru care a luptat fostul presedinte polonez. Oare atunci cand a iesit in strada pentru libertate nu despre schimbarea acestei ordini de secole sau de decenii era vorba? Sa inteleg ca de fapt primim schimbarea doar daca ea nu schimba nimic? Toleram drepturile celuilalt doar daca ele nu exista? Ma tem ca o astfel de atitudine nu conduce decat la degradarea relatiilor sociale dintre noi. Cu cat ele se propaga mai mult, cu cat ne vom intalni cu ele mai des, cu atat neincrederea dintre noi va spori, cu atat ne vom izola unii de ceilalti si vom accepta sacrificarea minoritatilor de dragul majoritatii.
Eu nu vreau ca fiul meu sa traiasca intr-o tara in care este alergat in propria lui tara pentru ca are un coeficient de inteligenta mai ridicat decat al majoritatii sau pentru ca ii place culoarea rosie, pentru ca stie sa scrie cu ambele maini in timp ce colegii lui de scoala nu stiu sa scrie nici macar cu o mana, ori pentru ca citeste poezii, restul fiind incapabili sa rosteasca cu intonatie si ritm un vers. Caci la astfel de lucruri se va ajunge daca nu incepem sa vedem ca acceptarea celuilalt, indiferent de culoarea pielii sau de orientarea sexuala, inseamna de fapt acceptarea noastra.
Oare cum ar fi ca maine sa stam la rand la o banca si sa-i cerem unui individ imbracat mai viu colorat si cu cercel in ureche sa stea mai departe de noi pentru ca “ne inspira un aer de homosexual”, ca si cum caracteristica esentiala a membrilor comunitatii LGBT este asta, i.e., “a se imbraca fistichiu si a purta cercel in ureche”?! Similar, cum ar fi sa fiti exclusi de la un interviu de recrutare pentru ca sunteti crestin sau sa aflati ca o firma de consultanta de resurse umane introduce printre riscuri angajarea unei persoane cu opinii vehement anti-homosexuale?! Probabil ca toata lumea ar urla sa stie ca este exclusa pentru astfel de motive. Acum intrebati-va de ce nimeni nu se revolta cand un laureat al premiului Nobel se dovedeste inconsecvent cu el insusi?!
Sa fim bine intelesi, nu sunt homosexual si nici activist pentru drepturile omului, caci despre asta este vorba, despre drepturile omului. Sunt doar un om care este satul de comportamente schizofrenice de genul noi avem drepturi, celalalt nu. Sunt satul de isteriile unor ultraortodocsi si ultracatolici care justifica atacul impotriva celui de langa ei cu Biblia in mana. Si inchizitorii dispuneau arderea pe rug a unor oameni tot cu Biblia in mana. Numai ca textul sfant nu pentru asta ne-a fost lasat, ca sa judecam noi dupa metaforele din el, ca sa ne credem niste dumnezei mai mici.