Phoenix Criminal Lawyer

ETHICS & OTHER THINGS

Cristian Ducu

'If managers lack integrity, that behavior is copied down through the organization.' (Robert Noyce)

Esecul universitatilor romanesti (1)

E trist să vorbeşti despre eşecuri, ratări şi şanse pierdute. Nu doar în cazul particulare, ci în orice situaţie. Ori universitatea românească este în această situaţie tristă. Şi nu pentru că nivelul studenţilor pare a fi extrem de scăzut iar câteva vârfuri, puţine la număr, fac performanţă şi reprezintă cu succes mediul academic românesc; nici măcar pentru că subfinanţarea face ca în multe cazuri pantalonii şi fustele să cadă victime mobilierului antic. Eşecul, ratarea, ţin de fapt de absenţa simţului comunităţii.

Întrebaţi-vă, voi cei care aţi terminat o facultate şi fluturaţi o diplomă la o angajare, de câte ori aţi fost mândri că sunteţi de la universitatea x sau y. Întrebaţi-vă de câte ori aţi simţit că rectoratul, decanatul, profesorii, secretarele şi tot personalul administrativ, nu doar că vă tratează cu respect, ci se gândesc la voi, vă informează din timp asupra unor lucruri şi, mai mult decât orice, vă transmite urări de la mulţi ani. Sau întrebaţi-vă de câte ori aţi văzut pe pagina de internet a universităţii voastre informaţii cu privire la vaccinarea pentru virusul gripal sezonier.

E adevărat că pare foarte mult. Extraordinar de mult în condiţiile în care cu toţii ne luptăm să supravieţuim, în care cu toţii tragem de buget mai ceva ca de peltea, în care luminiţa de la capătul tunelului pare că s-a stins de mult. În motivaţie, însă, constă totul. Motivaţia nu trebuie să vină de undeva din afară, de la vreun morcov pe care îl avem în faţa nasului, de la vreo nevoie pe care trebuie să ne-o satisfacem sau de la vreun serviciu pe care trebuie să-l prestăm.

Şansa universităţilor româneşti nu poate veni din afara lor, ci doar din interior. Din dorinţa celor din vârf de a fi cei mai buni. Nu cei mai buni din colţul nostru de lume, nu cei mai buni, din regiuni, ci cei mai buni în domeniu.

Probabil că 99,99% dintre voi râdeţi în hohote. Probabil că vă întrebaţi de unde naiba a răsărit şi acest idealist de serviciu şi ce mai vrea şi el. Eh, bine, nu sunt idealist. Dimpotrivă, mă consider un om pragmatic, dar cu măsură, echilibrat. Ceea ce vă spun eu aici nu sunt poveşti, nu sunt visele unuia care stă închis într-un turn de fildeş şi visează la biblioteci luxuriante, ci sunt reflecţii pe marginea unei realităţi crude, a unei situaţii în care bisericuţele din facultăţi fac legea, în care incompetenţa determină încotro să se ducă bugetul instituţiilor de învăţământ şi până unde se întinde autonomia universitară, în care urâţenia umană se manifestă mai rău decât într-un roman macabru al unui autor de succes. Să nu ne amăgim, universităţile româneşti colcăie de clanuri care au acaparat puterea de decizie, de incompetenţi care stau la catedră şi au pretenţia să li se acorde autoritate, de dinozauri pe care cataclismul decembrist i-a făcut scăpaţi, de şopârle care mai de care interesate să-şi asigure un loc cald.

Ce înseamnă ca motivaţia să vină din interior la modul concret? Păi sunt multe lucruri de spus. Voi puncta doar câteva dintre ele ca să nu vă plictisesc prea tare.

Înainte de toate este nevoie de profesionalizarea managementului universităţilor. Ideea că în fruntea universităţilor trebuie să fie cadre didactice este o idioţenie care nu a făcut decât să scadă curajul rectorilor şi decanilor de a luat decizii importante. Ca atare, unicul criteriu după care au fost judecate programele de studii a fost cifra de şcolarizare, în timp ce rezultatele studenţilor după terminarea facultăţii ori criteriile financiare au fost considerate străine de misiunea universităţii. Universitatea antreprenorială este şi acum combătută a priori de orice rector pe care ajungeţi să puneţi mâna.

În al doilea rând, universităţile au nevoie de strategii de dezvoltare pe termen mediu şi suficient de flexibile ca să fie adaptate în fiecare an, nu de documente făcute într-o noapte de acoliţii celor care candidează la funcţia de rector, nu din visele fiecăruia sau ce i-ar plăcea să se întâmple în instituţie. Acestea nu sunt strategii, sunt fuşăreli cu care suntem din totdeauna obişnuiţi. Strategiile presupun cercetări de piaţă, evaluări interne, definirea de tendinţe ş.a.m.d. Luaţi orice strategie universitară din România şi citiţi-o prin prisma acestei idei…

Pe de altă parte, a face o strategie pentru o universitate nu înseamnă să te comporţi ca unii manageri din Marea Britanie care au decis să închidă cele mai bune programe de cercetare în Filosofie sau Studii Clasice fiindcă sunt „demodate”. Cum de altfel nu renunţi la o direcţie de cercetare pentru că ţi-a plecat coordonatorul de proiect la o universitatea din străinătate; faci tot posibilul să-l aduci înapoi negociind condiţii mai bune pentru el. Nu pui lacătul pe o facultate pentru că anul acesta are 80 de locuri subvenţionate şi s-au înscris doar 60 de candidaţi, ci te apuci, împreună cu toţi membrii facultăţii, să faci un plan de promovare şi îl pui în practică. Mentalitatea managerilor menţionati este o mentalitate de scripcar băut, nu de violonist la Filarmonica din Viena. În universităţile româneşti, din păcate, astfel de scripcari domină în funcţiile de conducere.

În al treilea rând, universităţile trebuie să-şi redefinească serviciile în funcţie de student şi de cadrele didactice, nu de interesele de moment ale conducerii sau de problemele cu care se confruntă universitatea. Dacă vezi că studenţii se plâng pe forumuri că secretarele se comportă cu ei urât, nu răspund la telefon şi oferă informaţii trunchiate sau eronate, nu aştepti să vezi dacă peste o lună s-a schimbat ceva, ci te apuci să dezvolţi un program de intervenţie strict pe acea zonă: traininguri, discuţii cu secretarele, regândit accesul la resurse şi programele de motivare a angajaţilor, şi, nu în ultimul rând, mecanismele de enforcement (sancţiuni şi recompense).

Mai mult, gândeşti programe în interiorul universităţii prin care foştii studenţi să fie la curent cu ce se întâmplă cu instituţia, prin care angajezi foştii studenţi în proiectele de promovare sau de alt gen ale universităţii. Dacă ai un absolvent care a ajuns inginer la NASA, nu-l faci uitat pentru că tu eşti prea preocupat să semnezi hârtii. Dimpotrivă, încerci să-i câştigi bunăvoinţa, căci s-ar putea ca el să nu fie rezultatul cadrelor tale didactice ci al unui autodidacticism dus la extrem, şi apoi ieşi în public şi te lauzi cu el. Şi procedezi aşa nu doar cu cei 5 care sunt prin lumea largă, ci cu toţi şefii de promoţii, cu toţi cei care se disting prin ceva; chiar şi la aruncarea cu suliţa la un concurs local.

(*urmeaza si partea a 2-a)

One Comment, Comment or Ping

  1. Esecul nu este al universitatilor, este al tarii, al sistemului, al pietei munci.
    Spre exemplu unii sunt mai priceputi la a face doar anumite lucruri, insa modul de plata, conditile si altele ii determina pe cei mai multi sa urmeze cele mai nasoale facultati, neplacandu-le ceea ce fac inevitabil unii nu pot scapa de esec.
    Daca ar fi si la noi ceva mai multe evolutie ,ceva mai multe locuri de munca nu cred ca ar mai vrea toata lumea sa se duca la cea mai grea facultate, asta e parerea mea cel putin vizavi de aceasta problema.

Reply to “Esecul universitatilor romanesti (1)”

Don't miss!

Events, organisations and initiatives I support. For details, just visit their official websites!