Proiectul “Managementul Eticii si Conformitatii in organizatiile publice si private din Romania“, pe care il coordonez in cadrul consortiului CARMAE–CCEA, mi-a dat ocazia sa vad cum foarte multe organizatii autohtone imprumuta intr-o forma sau alta codurile de etica ale altor organizatii, din strainatate sau chiar de aici. Cazurile se intind pe o scara ce porneste de la imprumutul codului de la organizatia mama de catre subsidiare si pana la plagierea integrala a codului.
Cele mai dese imprumuturi de norme “de conduita”, de fapt de norme morale, le-am sesizat in cazul profesiilor. Fie psihologii, fie consultantii de management ori cei din resurse umane, cu totii prefera sa se “inchine” la documente de acest gen din SUA. Impresia celor mai multi este ca a subscrie la un astfel de cod inseamna automat si un plus de credibilitate; ceea ce este, evident, fals. Mai ales cand acele coduri nu sunt de fapt coduri, ci niste declaratii privind valorile profesionale. [Argumentele in alta parte.]
Spre deosebire de comunitatile profesionale, organizatiile prefera celalalt gen de “imprumut”. Posibil si datorita unei eficientizari muncii celor insarcinati cu o astfel de treaba: de ce sa pierdem 6 luni/12 luni cu dezvoltarea interna a unui cod de etica la care sa adere angajatii pentru ca este “al lor”, mai bine copiem din 10 documente similare de prin State sau Europa si am rezolvat acest punct de pe lista. Ce este dincolo de adoptarea codului nu mai intereseaza pe nimeni, pentru ca nu exista institutiile care sa duca la implementarea lui si sa monitorizeze eficacitatea in contexte clar delimitate.
Ma intreb de foarte multe ori ce anume ii determina pe factorii de decizie sa-si insuseasca un astfel de document, atunci cand o fac. Nu am un raspuns si nici nu cred ca situatiile pot fi generalizate. Cu toate acestea, observ o lipsa acuta de competente in ceea ce priveste realizarea unui cod de etica dar si un refuz in a utiliza expertiza unor specialisti. In putinele cazuri cand apar si niste specialisti in schema, acestia sunt, in majoritatea cazurilor, straini. Exact ca in melodia lui Puya: “Daca cineva descopera ceva / Cercetatorii vin, clar, din America”.
Chiar admitand ca nu avem expertiza necesara, tot nu putem justifica plagiatul. Pe baza a ce am putea cere unor angajati sa respecte acel cod de etica (se presupune ca este un document normativ si nu doar o declaratie privind valorile acelei organizatii) de vreme ce el exprima un context social, cultural si organizational diferit de al lor? Ori, din alta perspectiva, cum am putea sa cerem angajatilor sa fie onesti, cand noi, cei din departamentul X am “imprumutat” frazele scrise in engleza de cei de la compania C din SUA. Iar daca e sa fim rigurosi, furtul intelectual tot furt ramane, nu-i asa?!