Cum se sinucid editurile romanesti? (1)

In urma cu cateva luni de zile, un prieten intors temporar pe meleagurile natale mi s-a aratat profund indignat la vederea preturilor din librariile romanesti. Invatat cu librariile si editurile de limba franceza, nu mica i-a fost mirarea sa constate ca aceeasi carte, tradusa in spatii culturale aproximativ similare, cu neajunsuri comune (lipsa fondurilor pentru titlurile noi si pentru traducatori, absenta acelor mavericks din anii ’60 sau ’80 din sanul editurilor europene s.a.m.d.), costa dublu la noi fata de editia din Franta. Dupa constatarea respectiva, amandoi ne-am asumat sarcina de a compara cateva titluri traduse la noi cu editii din Italia si Franta. Concluzia a fost aceeasi.

Tot impreuna am ajuns si la ideea ca nu este suficienta o astfel de constatare empirica, ci trebuie sa intelegem fenomenul din interior, sa vedem ce anume determina un editor sa puna preturi atat de mari la niste titluri care au audienta restransa. Interesul care ne mana era unul egoist, evident: vroiam sa vedem cu ce ne alegem in cazul in care am fi editat impreuna un text foarte dificil al unui filosof aproape necunoscut spatiului cultural romanesc. Si asa am ajuns sa discutam cu diverse persoane aflate prin editurile autohtone, sa sondam piata, sa aflam salariile angajatilor, procentaje practicate de librari si multe alte dedesubturi care ma determinau mai degraba sa renunt (ceea ce s-a si intamplat, intr-un final!).

Dupa ce am facut o munca care tine mai degraba de un consultant de marketing (studiu de piata combinat cu niste analize a structurilor de management si de productie) decat de un autor de traduceri filosofice, mi-am permis luxul sa reflectez, de data asta singur, la ce anume determina editurile romanesti sa se sinucida. Adica am stat si am incercat sa decelez cativa factori care transforma un business stabil (pentru consultanti: ROI stabil, cu accente puternice de crestere, per perioada medie de timp, chiar si intr-o regiune cu deficit de clienti) intr-o afacere pierzatoare ab initio. Si am ajuns la 5 astfel de factori.

Primul: administrarea afacerii
Nu am intalnit la nici o editura romaneasca manageri scoliti intr’ale managementului, specializati in marketing cultural si dezvoltare de proiecte culturale. Toti cei care populeaza editurile romanesti au ajuns prin diferite conjuncturi acolo, dar nu si-au facut o tinta din a face management de editura, o meserie in ea insasi. Asa ca ei nu sunt capabili sa negocieze contracte cu agenti literari din strainatate pentru drepturi de autor cat mai avantajoase, cum nu sunt capabili nici sa stabileasca un business plan. Decat daca au “in sange” spiritul de negustor, nu si asii pe care ii poate gasi un manager profesionist.

Totul se face in functie de ofertele primite de la traducatorii cunoscuti (d’ai casei) ori de interesele vreunui editor de carte, in functie de vreo prietenie a patronului sau de ce premii s-au mai dat in anii anteriori in strainatate. Nimeni nu stie care este publicul tinta, decat dupa varsta, venit si zona geografica in care se afla. Iar toate aceste informatii le obtin editurile din lantul de distributie ori din fisa de utilizator din magazinul virtual (daca exista un magazin virtual), nu fiindca apeleaza la firme specializate de sondare a pietei.

La nivel de distributie, lucrurile stau si mai prost: multe edituri pierd comenzi in fiecare zi pentru ca nu stiu sa distribuie cartea la usa clientului/cititorului. Multi patroni de editura cred, sublinez acest cuvant, cred ca e o bataie prea mare de cap sa livreze 5 carti pe saptamana sau 200 intr-un an. Insa ei nu stiu ca de fapt un astfel de serviciu, daca la inceput poate parea dificil si mult prea costisitor, in timp poate face diferenta la nivelul procentului de piata detinut. Dar cum multi patroni conduc mai degraba dupa instinct decat dupa strategii si analize de profunzime, lucrurile vor continua sa fie in aceeasi nota negativa.