Din experienta mea, as zice ca ar alege sa nu se vorbeasca deloc de etica (ceea ce a si ales nefacand nimic – si, intr-un fel, e mai bine asa)

- in primul rand fiindca a vorbi de etica e ca si cum ai vorbi de funie in casa spanzuratului. Acesta e modelul dominant la noi: “don’t ask, don’t tell” sau cel al bagatului gunoiului sub pres.

- in al doilea, fiindca la noi se cauta intotdeauna solutii tari, radicale, sa taiem raul din radacina, si atunci se merge direct la penal saul cel putin la disciplinar (in anumite inst. publice unde exista). Deci, s-ar alege legea, dar nu ins. ca ar fi si aplicata.

- daca totusi e musai, atunci primul lucru la care ne gandim noi sunt codurile deontologice pe model vechi, acolo nde scrie negru pe alb ce trebuie sa faci, ce obligatii ai etc. Nu-in pasa nimanui cum te descurci mai departe. In treacat, citeam zilele trecute un doc al Cons Europei despre rolulul consiliilor judicare (CSM la noi) si acolo traducatorul roman oficial a tradus ethics direct cu deontologie, desi mai jos era si cuvantul deontology, pe care nu am verificat cum l-a mai tradus, ca m-am intors la textul in engleza.

Dar statul roman nu va avea acesta initiativa, fiindca ne lipseste principiul unitatii executivului, ca la americani. La noi nu stie stanga ce face dreapta nici la niveluri mai mici, d’apoi la nivel central, cum se zice.

Cum stim cu totii, raportul dintre autoritate/lege, pe de o parte, si moralitate, pe de alta, e unul complex. Cred, insa, ca in cadrul acesti discutii este foarte important de lamurit natura autoritatii, fie ea politica, centrala sau locala, fie manageriala si modul in care ea opereaza. Gestionarea corecta si cu succes a problemelor de etica depinde, cred eu, de aceatsa in mod decisiv. Conducatorul sau managerul nu pot da ordine in acest domeniu. Studii arata ca e mai eficienta o moralizare indirecta, mediata si ca rolul conducatorului este de a stabili cu claritate scopul organizatiei si de a forma si mentine o cultura organizationala permisiva (incurajatoare) pentru dezbatere si exprimare in domeniul etico-moral.

Daca ar fi sa stabilesc un model, acesta ar fi (desi e mai mult un meta-model, ca sa zic asa, fiindca inauntrul organizatiei ar putea sa creasca diferite modele de gestionare a problemelor de etica)

cu salutari cordiale

Ion Copoeru

Asa cum am inteles eu pledoaria dumneavoastra, inclinati inspre alegerea unui model “dominant” (rectific) pentru Romania. Am spus ca ati propus ideea de a gasi un model “unic” fiindca din discutiile anterioare reiesa ca modelul ME (*Managementul Eticii, pentru cei care nu cunosc abrevierea respectiva) este singura varianta pe care o considerati viabila. Dar asta nu inseamna ca modelul ME nu poate cunoaste mai multe abordari, in functie de profilul unei organizatii.

Eu sunt sceptic ca exista si modele dominante. Tendinta celor care scriu articole academice este sa ingusteze privirea lectorilor lor pana la limitele propriei priviri selective. Ca atare, cred ca vorbim despre un “model al integritatii” doar pentru ca sunt cativa autori care au considerat ca exista un model dominant in tarile nordice. Eu cred ca, daca exista modele dominante, acestea trebuie sa fie cercetare pe segmente de activitati, pe categorii de organizatii. Poate, de exemplu, sa existe un model dominant, in speta cel al integritatii, in administratia publica, dar nu este obligatoriu ca el sa fie dominant si la nivelul companiilor.

De exemplu, in mediul economic nord-american, nu cred ca modelul dominant este Ethics & Compliance Management (NB: cu accent pe ‘Compliance’, adica Legal Conformity), ci cred ca pe langa acesta mai este dominant — la fel de dominant — si cel al RSC-ului (*Responsabilitate Sociala Corporativa). Pe de alta parte, Ethics & Compliance Management este unicul model in segmentul institutiilor de invatamant superior si in administratia publica. Dar daca in universitatile americane se pune accentul pe leadership (cam acelasi lucru cu integritatea nord-europeana), in administratia publica primeaza respectarea legii.

Insa nu sunt de acord cu dumneavoastra ca “dominanta” unui model sau altul a fost determinata exclusiv de initiativa unor institutii politice. Haideti sa mergem tot pe exemple! In SUA, modelul RSC s-a construit pe parcursul a cel putin 70 de ani (si nu ma refer la literatura de specialitate, ci la ceea ce s-a intamplat in lumea reala). De-abia in ultimii 10 ani a existat o tendinta la nivel general de a standardiza si legifera RSC-ul (prin documente oficiale, prin standarde de profil, prin initiative de genul ‘Fair Trade’). Modelul Ethics & Compliance, tot in SUA, a fost construit porning din cel putin doua directii congruente: Codurile de etice/conduita (ca raspuns la scandalurile din anii 80) si legislatia anti-coruptie (e.g., Foreign Corrupt Practices Act, Sarbanes-Oxley Act, etc.). In Europa, cred ca modelul RSC nu a fost determinat de nici o initiativa politica, ci de presiunea crescanda din partea unor ong-uri activiste pe marile companii (care au vazut ca RSC-ul da bine la consumatori, clienti, comunitate). De-abia acum 9, 10 ani au pornit discutiile la nivelul Uniunii Europene cu privire la RSC. Un exemplu de lipsa de eficacitate din partea institutiilor politice in impunerea unui model dominant este cel din Franta: desi a exista o lege, ea a fost foarte repede abrogata.

Cat priveste ideea ca firmele sa fie obligate sa acorde un procent din profit pentru ME nu mi se pare potrivita. Primul argument este acela ca un guvern nu are cum sa decida ce face o firma cu profitul propriu. Profitul este proprietatea actionarilor/patronilor, iar acest tip de paternalism mi se pare foarte periculos. In al doilea rand, daca impun obligativitatea acordarii unui procent din profit pentru ME, atunci inseamna ca suma respectiva nu este in nici un fel justificabila scriptic (deductibila sub forma de costuri operationale). Poate sa ne raportam la venituri. Dar si asa exista o alta problema: daca eu sunt companie mica de consultanta (10 angajati) dar am o cifra de afaceri de 20 mil Euro, atunci degeaba aloc 2% din venituri fiindca vor fi bani aruncati pe fereastra. Deci criteriul propus este insuficient.