Phoenix Criminal Lawyer

ETHICS & OTHER THINGS

Cristian Ducu

'If managers lack integrity, that behavior is copied down through the organization.' (Robert Noyce)

Mitul unicitatii in managementul eticii

Profesorul Muresan pledeaza pentru un model unic in managementul eticii (v. textul “Evolutie si progres in managementul eticii”, nepublicat, 2009), unul care sa fie dezvoltat de specialisti pornind de la constientizarea unor chestiuni elementare.

Prima chestiune este aceea ca evolutia managementului eticii, ca domeniu de investigatie, nu trebuie sa fie confundata cu evolutia situatiei morale dintr-o organizatie. De exemplu, una e sa vorbesti despre faptul ca managementul eticii intr-o organizatie trece prin niste etape — de la simpla conformitate cu o lege pana la modelul integrativ in care toate aspectele morale ale activitatilor organizatiei in cauza sunt gestionate integrat la nivel strategic si operational — si alta sa spui ca managementul eticii si conformitatii este o etapa in dezvoltarea unui domeniu academic (desi, cred eu, cei care afirma acest lucru nu prea inteleg despre ce este vorba in sintagma “managementul eticii si conformitatii” si nici care sunt realitatile organizationale).

A doua, care fundamenteaza teoretic demersul profesorului Muresan, tine de modul cum ne imaginam evolutia unui domeniu de investigatie. Iar profesorul Muresan combate ideea atat de larg raspandita printre autori foarte mari ca procesul evolutiv este unul linear. Dimpotriva, el crede ca procesul se aseamana mai degraba cu “arborele” evolutiei speciilor de la Darwin. Unele dezvoltari sunt paralele cu altele, unele sunt concurente intre ele, altele nu, iar unele dezvoltari sunt remodelari ale altor pattern-uri (la fel stau lucrurile si cu corporate social responsibility, Triple Bottom Line, corporate social performance, corporate citizenship etc.). Din acest motiv, Romania, spune profesorul Muresan, nu trebuie sa se suie in barca unui model sau altul, ci sa-si formeze propriul model, in functie de realitatile culturale si economice romanesti.

Totusi, unicitatea modelului este un mit. In primul rand fiindca nu avem de-a face cu o tabula rasa. Oricat ne-ar parea noua ca managementul eticii intra pe un taram virgin in Romania, lucrurile nu stau asa. Sunt multe organizatii, cele mai multe provenind din strainatate, care au un sistem intern de gestionare a aspectelor morale. Acest sistem poate functiona mai bine sau mai prost, dar asta tine de cum e conceput, nu de evolutia domeniului de investigatie. Pe de alta parte, exista destui romani, fie ei teoreticieni ori practicieni, care contribuie cu propria experienta in dezvoltarea acestui domeniu.

Modelul nu poate fi unic pentru Romania, ci, mai degraba, este unic pentru fiecare organizatie in parte, in functie de profilul ei. Romania nu mai este izolata de realitatile celorlalte state europene, la fel cum nu mai este izolata nici de institutiile si standardele economice internationale. Ca atare, unele elemente vor fi comune tuturor organizatiilor (cum ar fi training-urile de etica si modul cum trebuie sa fie integrate acestea cu celelalte instrumente de educare morala a angajatilor), altele vor fi deosebite (cum ar fi valorile si principiile ori tipul de cod de etica dezvoltat).

3 Comments, Comment or Ping

  1. Valentin Mureşan

    De fapt, eu susţin că nu suntem în faţa alegerii unui unic model de ME, de pildă cel american (E&C), aşa cum ar rezulta din schema liniară a evoluţiei ME propusă de diverşi. Ci ne aflăm în situaţia de a opta între mai multe modele existente (a le adapta) sau a inventa unul pentru noi (“original”). Cred că problema dlui. Ducu este dacă o ţară trebuie să adopte un model de ME sau asta e treaba organizaţiilor. Nu ştiu, dar văd că în diverse ţări domină un anumit model (al integrităţii în Danemarca, E&C în SUA sau Portugalia). Ceea ce nu exclude diversitatea, adică situaţia ca unele organizaţii să nu practice acel model.
    De unde a rezultat această dominanţă? Cred că din iniţiativa unor instituţii politice (guvern, parlament) de a impune preocupări de ME. În SUA aşa s-a întâmplat şi nu ni se pare că ar fi nedemocratic. I-a ars la degete şi au rezolvat problema centralizat. La noi nu a existat o asemenea iniţiativă. E mai bine? Efectul e că nu avem nimic pe teren. Întrebarea mea e: dacă statul nostru ar avea această iniţiativă, ce model ar alege? Căci nu poate spune: faceţi ME cum vă taie capul. Statul trebuie să oblige organizaţiile să folosească un procent din profit pentru ME (acest articol al legii e esenţial) şi apoi să traseze o direcţie, lăsând desigur libertatea organizaţiilor să aleagă. Dar în toate ţările există o dominantă, dincolo de diversitate. “Dominantă” nu e totuna cu “model unic”.

  2. Va multumesc mult pentru precizari. Avem nevoie mai mult decat oricand sa dezbatem in afara grupului nostru pe aceasta tema. De ce? Pentru ca, in Romania, sunt foarte multi “specialisti” (i.e., practicieni) care opereaza cu grave confuzii terminologice, fara a cunoaste ce se afla in spatele unor sintagme pe care le intalnesc in diverse materiale de pe net.

    Asa cum am inteles eu pledoaria dumneavoastra, inclinati inspre alegerea unui model “dominant” (rectific) pentru Romania. Am spus ca ati propus ideea de a gasi un model “unic” fiindca din discutiile anterioare reiesa ca modelul ME (*Managementul Eticii, pentru cei care nu cunosc abrevierea respectiva) este singura varianta pe care o considerati viabila. Dar asta nu inseamna ca modelul ME nu poate cunoaste mai multe abordari, in functie de profilul unei organizatii.

    Eu sunt sceptic ca exista si modele dominante. Tendinta celor care scriu articole academice este sa ingusteze privirea lectorilor lor pana la limitele propriei priviri selective. Ca atare, cred ca vorbim despre un “model al integritatii” doar pentru ca sunt cativa autori care au considerat ca exista un model dominant in tarile nordice. Eu cred ca, daca exista modele dominante, acestea trebuie sa fie cercetare pe segmente de activitati, pe categorii de organizatii. Poate, de exemplu, sa existe un model dominant, in speta cel al integritatii, in administratia publica, dar nu este obligatoriu ca el sa fie dominant si la nivelul companiilor.

    De exemplu, in mediul economic nord-american, nu cred ca modelul dominant este Ethics & Compliance Management (NB: cu accent pe ‘Compliance’, adica Legal Conformity), ci cred ca pe langa acesta mai este dominant — la fel de dominant — si cel al RSC-ului (*Responsabilitate Sociala Corporativa). Pe de alta parte, Ethics & Compliance Management este unicul model in segmentul institutiilor de invatamant superior si in administratia publica. Dar daca in universitatile americane se pune accentul pe leadership (cam acelasi lucru cu integritatea nord-europeana), in administratia publica primeaza respectarea legii.

    Insa nu sunt de acord cu dumneavoastra ca “dominanta” unui model sau altul a fost determinata exclusiv de initiativa unor institutii politice. Haideti sa mergem tot pe exemple! In SUA, modelul RSC s-a construit pe parcursul a cel putin 70 de ani (si nu ma refer la literatura de specialitate, ci la ceea ce s-a intamplat in lumea reala). De-abia in ultimii 10 ani a existat o tendinta la nivel general de a standardiza si legifera RSC-ul (prin documente oficiale, prin standarde de profil, prin initiative de genul ‘Fair Trade’). Modelul Ethics & Compliance, tot in SUA, a fost construit porning din cel putin doua directii congruente: Codurile de etice/conduita (ca raspuns la scandalurile din anii 80) si legislatia anti-coruptie (e.g., Foreign Corrupt Practices Act, Sarbanes-Oxley Act, etc.). In Europa, cred ca modelul RSC nu a fost determinat de nici o initiativa politica, ci de presiunea crescanda din partea unor ong-uri activiste pe marile companii (care au vazut ca RSC-ul da bine la consumatori, clienti, comunitate). De-abia acum 9, 10 ani au pornit discutiile la nivelul Uniunii Europene cu privire la RSC. Un exemplu de lipsa de eficacitate din partea institutiilor politice in impunerea unui model dominant este cel din Franta: desi a exista o lege, ea a fost foarte repede abrogata.

    Cat priveste ideea ca firmele sa fie obligate sa acorde un procent din profit pentru ME nu mi se pare potrivita. Primul argument este acela ca un guvern nu are cum sa decida ce face o firma cu profitul propriu. Profitul este proprietatea actionarilor/patronilor, iar acest tip de paternalism mi se pare foarte periculos. In al doilea rand, daca impun obligativitatea acordarii unui procent din profit pentru ME, atunci inseamna ca suma respectiva nu este in nici un fel justificabila scriptic (deductibila sub forma de costuri operationale). Poate sa ne raportam la venituri. Dar si asa exista o alta problema: daca eu sunt companie mica de consultanta (10 angajati) dar am o cifra de afaceri de 20 mil Euro, atunci degeaba aloc 2% din venituri fiindca vor fi bani aruncati pe fereastra. Deci criteriul propus este insuficient.

  3. Copoeru

    “dacă statul nostru ar avea această iniţiativă, ce model ar alege?” – mi se pare o buna intrebare

    Din experienta mea, as zice ca ar alege sa nu se vorbeasca deloc de etica (ceea ce a si ales nefacand nimic – si, intr-un fel, e mai bine asa)

    – in primul rand fiindca a vorbi de etica e ca si cum ai vorbi de funie in casa spanzuratului. Acesta e modelul dominant la noi: “don’t ask, don’t tell” sau cel al bagatului gunoiului sub pres.

    – in al doilea, fiindca la noi se cauta intotdeauna solutii tari, radicale, sa taiem raul din radacina, si atunci se merge direct la penal saul cel putin la disciplinar (in anumite inst. publice unde exista). Deci, s-ar alege legea, dar nu ins. ca ar fi si aplicata.

    – daca totusi e musai, atunci primul lucru la care ne gandim noi sunt codurile deontologice pe model vechi, acolo nde scrie negru pe alb ce trebuie sa faci, ce obligatii ai etc. Nu-in pasa nimanui cum te descurci mai departe. In treacat, citeam zilele trecute un doc al Cons Europei despre rolulul consiliilor judicare (CSM la noi) si acolo traducatorul roman oficial a tradus ethics direct cu deontologie, desi mai jos era si cuvantul deontology, pe care nu am verificat cum l-a mai tradus, ca m-am intors la textul in engleza.

    Dar statul roman nu va avea acesta initiativa, fiindca ne lipseste principiul unitatii executivului, ca la americani. La noi nu stie stanga ce face dreapta nici la niveluri mai mici, d’apoi la nivel central, cum se zice.

    Cum stim cu totii, raportul dintre autoritate/lege, pe de o parte, si moralitate, pe de alta, e unul complex. Cred, insa, ca in cadrul acesti discutii este foarte important de lamurit natura autoritatii, fie ea politica, centrala sau locala, fie manageriala si modul in care ea opereaza. Gestionarea corecta si cu succes a problemelor de etica depinde, cred eu, de aceatsa in mod decisiv. Conducatorul sau managerul nu pot da ordine in acest domeniu. Studii arata ca e mai eficienta o moralizare indirecta, mediata si ca rolul conducatorului este de a stabili cu claritate scopul organizatiei si de a forma si mentine o cultura organizationala permisiva (incurajatoare) pentru dezbatere si exprimare in domeniul etico-moral.

    Daca ar fi sa stabilesc un model, acesta ar fi (desi e mai mult un meta-model, ca sa zic asa, fiindca inauntrul organizatiei ar putea sa creasca diferite modele de gestionare a problemelor de etica)

    cu salutari cordiale

    Ion Copoeru

Reply to “Mitul unicitatii in managementul eticii”

Don't miss!

Events, organisations and initiatives I support. For details, just visit their official websites!